plescăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLESCĂÍ, pléscăi, vb. IV.
Intranz. 1. A mânca cu zgomot; a scoate un sunet caracteristic, desprinzând brusc buzele una de alta sau limba de cerul-gurii (în semn de plăcere); a pleoscăi.
2. A scoate un sunet caracteristic prin pocnirea sau plesnirea unui corp (elastic) de altul sau prin lovirea de ceva tare; a pleoscăi.
3. (Despre lichide, substanțe vâscoase etc.) A se lovi sau a fi lovit de sau cu un corp tare, producând un zgomot caracteristic; a pleoscăi. –
Pleasc +
suf. -ăi.plescăi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))PLESCĂÍ, pléscăi, vb. IV.
1. Intranz. și
tranz. A mânca cu zgomot; a scoate un sunet caracteristic, desprinzând brusc buzele una de alta sau limba de cerul gurii, în semn de plăcere.
2. Intranz. A lovi într-un lichid, producând un zgomot caracteristic; (despre lichide) a se lovi de un corp tare, făcând să se audă un zgomot caracteristic; a pleoscăi. – Din
pleasc.plescăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plescăí (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. pléscăi, 3
pléscăie, imperf. 3
sg. plescăiá; conj. prez. 3
să pléscăieplescăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pléscăĭ și
-ĭésc v. intr. (vsl. sîrb. ceh.
pleskati, a aplauda, a pleoscăi din palme, sîrb. rut.
pljúskati, bg.
pleskam, pliskam, rus.
pleskatĭ, plesnútĭ. V.
pleosc, pleoscăĭ, plesnesc). Produc un huĭet pin [!] izbirea limbiĭ în gură.