plecăciune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLECĂCIÚNE, plecăciuni, s. f. Îndoire, înclinare a trupului în fața cuiva în semn de respect sau de salut;
p. ext. supunere, ascultare, reverență, respect; modestie. ◊ (În formule de salut)
Plecăciune, părinte! –
Pleca +
suf. -ăciune.plecăciune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plecăciúne s. f.,
g.-d. art. plecăciúnii; pl. plecăciúniplecăciune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plecăciune f. acțiunea de a se pleca și efectul ei:
1. salutare adâncă, închinăciune:
veniau cu multă plecăciune GR. AL.;
2. formulă de salutare:
plecăciune !plecăcĭune (Dicționaru limbii românești, 1939)plecăcĭúne f. (d. lat.
plĭcátio, -ónis saŭ d. rom.
plecat). Închinăcĭune, reverență, salut pin [!] aplecarea corpuluĭ.
Plecăcĭune ! cuvînt de salutare întrebuințat de popor, ĭar de intelectualĭ numaĭ în glumă. (Azĭ se zice maĭ mult „salutare” între intimĭ și „vă salut” față de un superior).