pleca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLECÁ, plec, vb. I.
I. 1. Refl. și
tranz. A (se) înclina (într-o parte sau în jos), a (se) îndoi, a (se) încovoia, a (se) coborî, a (se) apleca. ◊
Expr. (
Tranz.)
A-și pleca capul (sau
fruntea, grumazul, genunchiul) = a (se) supune, a (se) umili.
A (nu) avea unde să(-și) plece capul (ori
trupul, oasele) = a (nu) se (putea) odihni, a (nu) avea unde să se odihnească.
A(-și) pleca inima =
a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva;
b) a arăta smerenie, evlavie față de cineva;
c) a (se) dedica, a (se) închina.
A(-și) pleca urechea =
a) a asculta cu atenție, a lua în considerare;
b) a da crezare vorbelor de nimic, bârfelilor. ♦
Refl. A se înclina în fața cuiva în semn de respect, de admirație, de devotament, de supunere; a se închina. ♦ A (se) culca la pământ, a (se) răsturna.
2. Refl. (Despre aștri) A coborî (spre apus), a apune. ◊
Expr. A se pleca spre apus = (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin.
II. Tranz. A supune unei influențe, unei puteri; a subjuga. ♦
Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune. ♦
Refl. (
Pop.) A se îndupleca; a se milostivi.
III. Intranz. 1. A se pune în mișcare pentru a se îndepărta (de un loc), a părăsi pe cineva sau ceva spre a se duce în altă parte; a porni. ♦
Spec. A porni într-o cursă sportivă.
2. A avea începutul, punctul de pornire; a lua ca ipoteză.
Pleacă de la ideea că trebuie să reușească. –
Lat. plicare.pleca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plecá (pléc, át), vb. –
1. A se îndoi, a se încovoia. –
2. A îndupleca, a sili. –
3. (Rar) A trimite, a transporta, a duce. –
4. A porni, a ieși, a se duce. –
5. (
Refl.) A se înclina. –
6. (
Refl.) A ceda, a se supune. –
Mr. plec, plecare; megl. plec, plicari. Lat. plicāre (Diez, I, 319; Cipariu,
Gram., 30; Densusianu,
Hlr., 194; Pușcariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601;
V. Buescu,
Boletim mensal da Soc. de lingua port., III (1952), 107-8),
cf. it. piegare „a îndoi”,
prov. plegar, fr. plier „a îndoi”,
sp. llegar, port. chegar. În general se consideră că semantismul se explică printr-o expresie de tipul
plier la tente sau
plier bagage (Pușcariu 134; Wagner 123; Scriban; după Tiktin
plecare ar însemna „a se apleca pînă la ceva”; după Corominas, III, 161, trebuie să se pornească de la
applicare „a se îndrepta spre”, care ar explica atît
rom. cît și
sp.). Mai probabil se pornește de la ideea de „a întoarce”;
plicare înseamnă a se învîrti un obiect, pînă cînd extremitățile lui se unesc. La fel s-ar fi zis despre o persoană care se întoarce la punctul de plecare, ca în
it. piegare „a se da înapoi”,
fr. se replier, bearn. s’aplega (REW 548),
cat. (a)plegar „a lăsa lucrul” sau mai curînd „a se întoarce de la lucru”.
Pleca, prin urmare, ar fi însemnat mai întîi „a se întoarce, a veni înapoi”;
unde pleci? „unde te întorci” ar fi fost interpretat firesc „unde mergi?” ca
se duce „se poartă” = merge;
merge „coboară” = merge. Explicațiile semantice ale lui Pușcariu,
Dacor., VIII, 143, nu par izbutite. Se cuvine să adăugăm că Buescu,
R. Études rom., II, 102-13, reduce
rom. (a)pleca „a alăpta” la
lat. *
(ap)placāre „a liniști”. Această ipoteză prezintă dificultăți fonetice (*
applaco nu putea da
aplec și, oricum, autorul trebuie să admită o încrucișare cu
apleca pentru a justifica rezultatul
rom.) și nu pare mai naturală decît explicația tradițională, din punct de vedere semantic:
cf. și
supune „a pune dedesubt” și „a alăpta”.
Der. plecăciune, s. f. (
înv., înclinație, aplecare; reverență, salut; supunere, obediență, umilință);
plecat, adj. (dus, absent; încovoiat; înclinat; ascultător, supus; amator, dispus);
plecătoare (
megl. plicătoare),
s. f. (oaie cu lapte),
cf. aplecătoare; plecător, adj. (dispus, înclinat);
plecate, s. f. pl. (
înv., înclinație, pornire; greață).
Cf. apleca. – Din
rom. provin
rut. plekati „a alăpta”,
rut. plekotora „oaie mulgătoare”,
mag. pleketor „oaie fără miel” (Candrea-Dens., 1403).
pleca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plecá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
pleácăplecà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plecà v.
1. a îndoi spre pământ, a încovoia:
arborele își pleacă ramurile; 2. a lăsa în jos:
a pleca capul, ochii; 3. a se înclina:
a se pleca într’o parte; 4. a ceda:
se plecară numărului covârșitor BĂLC. [Lat. PLICARE, a (se) îndoi].
plecà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plecà v.
1. a păși dela un loc, a înnainta în cale:
cine pleacă de dimineață, departe ajunge; 2. se zice despre animale și chiar despre lucruri:
scrisoarea mea pleacă azi; 3. a-și trage origina, a-și lua începutul:
arterele pleacă dela inimă. [Lat. SE PLICARE, a se îndoi (vulgar: a se îndrepta către, a se apropia de), de unde noțiunea de «a porni»].