plebeu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLEBÉU, -ÉE, plebei, -ee, s. m. și
f.,
adj. 1. (În antichitatea romană) (Persoană) care făcea parte din plebe (
1), care aparținea plebei; plebeian (
1).
2. (Persoană) care este asuprită, exploatată, plebeian (
2); (om) sărac, umil;
p. ext. (om) de rând, lipsit de distincție, vulgar, grosolan. – Din
lat. plebeius.plebeu (Dicționar de neologisme, 1986)PLEBÉU s.m. Cetățean roman care aparținea plebei. ♦ (
Liv.) Om de rând. [< lat.
plebeius].
plebeu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PLEBÉU, -ÉE adj., s. m. f. 1. (cetățean roman) care aparținea plebei; plebeian. 2. (om) care face parte din plebe. (< lat.
plebeius)
plebeŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*plebéŭ, -ée s., pl. tot așa (lat.
plebejus). La vechiĭ Romanĭ, acela care făcea parte din plebe:
un plebeŭ (și adj.),
un edil plebeŭ. V.
mitocan.plebeu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plebéu adj. m.,
s. m.,
pl. plebéi; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. plebéeplebeu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plebeu a. și m.
1. care era din rândurile poporului, la Romani;
2. la popoarele moderne, cel ce nu face parte din nobleță.