plebe (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLÉBE s. f. 1. (În Roma antică) Categorie socială de oameni liberi fără o activitate permanentă, care trăiau din câștiguri întâmplătoare și din distribuții făcute de stat.
2. (În evul mediu) Pătura cea mai săracă a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale și care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din
sec. XVI-XVII.
3. (
Livr.) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată;
p. ext. mulțime, gloată. ♦
Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății. – Din
fr. plèbe, lat. plebs, -bis.plebe (Dicționar de neologisme, 1986)PLÉBE s.f. (
În Roma antică) Pătură socială lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate. ♦ Populație asuprită, exploatată. ♦ (
Fig.) Categorie de oameni declasați; drojdia societății. [Gen.
-bei. / cf. lat.
plebs, fr.
plèbe, it.
plebe].
plebe (Marele dicționar de neologisme, 2000)PLÉBE s. f. 1. (în Roma antică) pătură socială lipsită de drepturi sau cu drepturi limitate. 2. (în evul mediu) pătura cea mai săracă a populației orășenești; (p. ext.) populație asuprită, exploatată; poporul de jos, gloată. ◊ (peior.) categorie de oameni declasați; drojdia societății. (< fr.
plèbe, lat.
plebs)
plebe (Dicționaru limbii românești, 1939)*plébe f. (lat.
plebs, plebe; vgr.
pléthos, mulțime). La vechiĭ Romanĭ, mulțimea cetățenilor care nu eraŭ nobilĭ. Azĭ, clasa de jos a poporuluĭ, prostime.
plebe (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plébe s. f.,
g.-d. art. plébeiplebe (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plebe f. poporul de jos.