plașcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLÁȘCĂ, plăști, s. f. (
Reg.) Un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul. – Din
sl. plastŭ.plașcă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pláșcă1,
plăști, s.f. (reg.)
1. un fel de plasă de pescuit, asemănătoare cu prostovolul.
2. plantă cu frunzele crețe; crețișoară, tășculiță.
3. (înv.) pelerină lungă, mantie, hlamidă; veșmânt lung.
4. (înv.) platoșă.
5. bandaj, pansament; cataplasmă.
6. acoperișul casei.
7. loc în care se păstrează nutrețul pentru vite.
8. obiect care servește la susținerea fagurilor.
9. (înv.) praștie de aruncat pietre.
plașcă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pláșcă2,
plășci, s.f. (înv.) răsplată, recompensă, dar.
plașcă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pláșcă3 s.f. (reg.) trompetă.
plașcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pláșcă (plắști), s. f. –
1. Mantie, veșmînt lung. –
2. (
Trans.,
Olt.) Plasă, fileu de pescuit. –
3. Plantă (Alchemilla vulgaris). –
Var. înv. pleașcă. Sl. plaštĭ „mantie” (Cihac, II, 261; Conev 83),
cf. sb.,
cr. plašt, slov.
plašč, pol. plaszcz, rus. plaštĭ. Sensul 2 arată că în
rom. s-a simțit ca un diminutiv al lui
plasă. –
Der. plășcar, s. m. (
Olt., pescar);
împlășca, vb. (a pune o haină pe umeri, a purta).
plașcă (Dicționaru limbii românești, 1939)1) pláșcă f., pl.
ăștĭ și
ășcĭ (vsl.
plaštĭ).
Vechĭ. Mantie.
plașcă (Dicționaru limbii românești, 1939)2) pláșcă f., pl.
ășĭ și
ășcĭ (d.
plasă).
Olt. Plasă de prins pește.
plașcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pláșcă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. plắștii; pl. plăștiplașcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plașcă f.
1. plasă de pește;
2. Bot. crețișoare;
plașca ciobanului, tășculiță. [Slav. PLAȘTĬ].