plagă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLÁGĂ, plăgi, s. f. 1. Leziune a țesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau pe cale operatorie; rană.
2. Situație nenorocită, pacoste, calamitate, nenorocire, flagel. – Din
lat. plaga.plagă (Dicționar de neologisme, 1986)PLÁGĂ s.f. 1. Rană (deschisă).
2. (
Fig.) Calamitate; situație nenorocită. [Pl.
plăgi. / cf. lat.
plaga, germ.
Plage].
plagă (Marele dicționar de neologisme, 2000)PLÁGĂ s. f. 1. rană (deschisă). 2. (fig.) calamitate, flagel; nenorocire. (< lat.
plaga)
plagă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plágă (plắgi), s. f. –
1. Rană. –
2. Flagel, calamitate. –
Mr. pleagă. Lat. plaga (Pușcariu 1331; REW 6562), dar caracterul popular al cuvîntului este cam îndoielnic;
cf. totuși
mr.,
alb. pljagë. –
Der. plăguit (
var. pleguit),
adj. (rănit),
înv., în Banat.
plagă (Dicționaru limbii românești, 1939)*plágă f., pl.
ăgĭ (lat.
plaga, din aceĭașĭ răd. cu
plángere, a plînge; vgr.
plegé, plagă,
plésso, lovesc. V.
plictisesc). Rană.
Fig. Calamitate, pacoste, flagel, pedeapsă divină saŭ umană:
cele zece plăgĭ ale Egiptuluĭ, mania politiciĭ e o adevărată plagă.plagă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plágă s. f.,
g.-d. art. plắgii; pl. plăgiplagă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plagă f.
1. rană;
2. pedeapsă divină, calamitate:
plăgile Egiptului; 3. fig. lucru vătămător:
ignoranța e o plagă socială.