placă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLÁCĂ, plăci, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică materia) Bucată de material cu fețele plane și cu o grosime uniformă și mult mai mică decât celelalte două dimensiuni. ◊
Placă aglomerată = placă (
1) obținută prin aglomerarea cu lianți sintetici a așchiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deșeuri de la exploatarea și industrializarea lemnului.
Placă turnantă (sau
învârtitoare) = disc de oțel sau de fontă sau pod de tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale și care servește la întoarcerea vehiculelor feroviare, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc.
Placă fotografică = placă (
1) de sticlă cu una dintre fețe acoperită cu o emulsie fotosensibilă, utilizată îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice, în spectroscopie, în microscopie etc.
2. Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului. ◊
Expr. (
Fam.)
A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții (care a ajuns să plictisească) sau atitudinea față de cineva.
3. (
Înv.) Tăbliță de ardezie pe care învățau să scrie școlarii începători.
4. (
Tipogr.) Foaie de metal pe care se imprimă literele.
5. (
Med.) Proteză dentară mobilă.
Placă dentară. 6. ◊ (În sintagma)
Placă funerară = placă de metal, de marmură etc., fixată pe o piatră de mormânt, pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viață, un epitaf etc. – Din
fr. plaque.placă (Dicționar de neologisme, 1986)PLÁCĂ s.f. 1. Foaie de metal, de lemn, de sticlă, de ebonit etc.
2. Tablă, tăbliță pe care este scris, săpat ceva. [Pl.
plăci. / < fr.
plaque, cf. it.
placca].
placă (Marele dicționar de neologisme, 2000)PLÁCĂ s. f. 1. foaie de metal, lemn, sticlă, ebonită etc. ♦ ~ aglomerată = placă din așchii de lemn presate cu diferiți lianți; ~ fotografică = placă de sticlă acoperită pe una din fețe cu o emulsie fotosensibilă; ~ de acumulator = fiecare dintre electrozii unui acumulator, pe care se află o pastă de materie activă. 2. disc muzical. ♦ a schimba (sau a întoarce) ă = a schimba subiectul unei discuții sau comportarea față de cineva. 3. ~ turnantă = disc de oțel sau de fontă, prevăzut cu șine, care, rotindu-se pe un pivot, servește la întoarcerea vehiculelor ușoare de cale ferată; (fig.) răspântie, încrucișare de drumuri. 4. ~ de fundație = fundament de beton al unei clădiri; placă de bază. 5. tablă pe care este scris, săpat ceva. 6. proteză dentară. 7. ~ continentală = bucată relativ independentă a scoarței terestre, de forma unei calote sferice, care se mișcă în raport cu altele. (< fr.
plaque)
placă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plácă (plắci), s. f. –
1. Tablă, planșă. –
2. Tăbliță de ardezie. –
3. Disc. –
4. Firmă, semn, insignă. –
5. Decorație, decorare.
Ngr. πλάϰα (Miklosich,
Fremdw., 118; Cihac, II, 688; Graur,
BL, V, 74), întărit ulterior de
fr. plaque. –
Der. placa, vb. (a aplica, a lipi; a părăsi), din
fr. plaquer, galicism;
placard, s. n., din
fr. placard; placaj, s. n., din
fr. placaje; plachetă, s. f., din
fr. plaquette; platcă, s. f. (tăbliță).
placă (Dicționaru limbii românești, 1939)1) *plácă f., pl.
ăcĭ (ngr.
pláka, lacă, d, vgr.
pláx, plakós. V.
plăcintă). Lespede mică de peatră neagră incadrată în lemn și care se întrebuințează la scris în școala primară, maĭ ales cînd eleviĭ învață literele (sînt și plăcĭ de carton). V.
abac și
ardezie.placă (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *plácă f., pl.
ăcĭ (fr.
plaque, d.
plaquer, a placa). Lamă saŭ tablă de metal orĭ de lemn aplicată pe ceva:
un chĭurasat cu plăcĭ de oțel, un dulap de brad învălit cu plăcĭ de nuc. Bucată de lemn orĭ de metal învălită cu panglicile decorațiunilor care atîrnă de ĭa [!]:
la pept [!] purta placa cu decorațiunĭ.placă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)plácă, interj. – (înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim„, „vă rog”: „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi 1925: 322). „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorescă pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi 1925: 131). Atestat la începutul sec. XXI în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil de la plecăciune, „cu plecăciune„, sau „cu înduplecare” (< lat. plecatio).
placă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plácă s. f.,
g.-d. art. plắcii; pl. plăciplacă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)placă f. tablă, foaie de metal sau și de piatră. [Gr. mod.].