placentă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLACÉNTĂ, placente, s. f. 1. (
Anat.) Organ musculos și spongios care se formează în perioada de gestație la majoritatea mamiferelor și care face legătura între mamă și embrion, servind la nutriția și respirația acestuia, eliminându-se la naștere; casă, căiță, cămașă, loc. ◊
Placentă previa = placentă (
1) anormală, dezvoltată în partea inferioară a uterului.
2. (
Bot.) Loc, porțiune din pereții ovarului pe care se fixează ovulele. – Din
lat.,
fr. placenta.placentă (Dicționar de neologisme, 1986)PLACÉNTĂ s.f. 1. Masă cărnoasă și spongioasă care învelește fătul și prin care acesta primește hrana în perioada de gestație.
2. Parte a ovarului pe care sunt dispuse ovulele. [< lat., fr.
placenta].
placentă (Marele dicționar de neologisme, 2000)PLACÉNTĂ s. f. 1. masă cărnoasă și spongioasă care învelește fătul și prin care acesta primește hrana în perioada de gestație. 2. (bot.) parte a ovarului pe care sunt inserate ovulele. (< fr., lat.
placenta)
placentă (Dicționaru limbii românești, 1939)*placéntă f., pl.
e (din aceĭașĭ origine cu
plăcintă).
Anat. Un organ cărnos spongĭos care ține fătu fixat în pîntece.
placentă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)placéntă s. f.,
g.-d. art. placéntei; pl. placénte