pizmă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÍZMĂ, pizme, s. f. (
Pop.) Ciudă, necaz, nemulțumire;
p. ext. ură, dușmănie; (sens curent) invidie. ◊
Loc. prep. În pizma (cuiva) = cu intenția de a supăra pe cineva; în necazul, în pofida cuiva. ◊
Expr. (Rar)
A se pune în pizmă cu cineva = a ajunge la ceartă cu cineva. – Din
sl. pizma.pizmă (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pízmă,
pízme, s.f. (înv.; pop.)
1. ciudă, necaz, nemulțumire; dușmănie, ură; invidie, gelozie; răutate, vrajbă.
2. zel, râvnă.
pizmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pízmă (pízme), s. f. – Invidie, ciudă. –
Var. pismă. Mr.,
megl. pizmă. Mgr. πεĩσμα „ciudă” (Munrnu 45), parțial prin intermediul
sl. pizma (Vasmer,
Gr., 117),
cf. sb. pizma, bg. pizm. –
Der. pizmaș, s. m. (invidios);
pizmătăreț (
var. pizmătar),
adj. (invidios),
cf. ngr. πειρματάρης;
pizmătarnic, adj. (invidios), cu
suf. dublu;
pizmos, adj. (invidios);
pizmui (
var. înv. pizmălui),
vb. (a invidia);
pizmuitor, adj. (invidios).
Rut. pizma trebuie să provină din
rom. (Miklosich,
Wander., 18).
pizmă (Dicționaru limbii românești, 1939)pízmă f., pl.
e (ngr.
pisma, cĭudă, d. vgr.
peisma, convingere: vsl. bg. sîrb.
pízma).
Rar azĭ. Invidie.
În pizma cuĭva, în cĭuda luĭ.
pizmă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pízmă (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. pízmeipizmă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pizmă f.
1. necaz pentru fericirea sau succesul altuia;
2. ciudă:
ce te ai pus în pizmă ? PANN. [Gr. mod.].