piuit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIUÍT s. n. Faptul de
a piui. 1. Strigăt caracteristic scos de păsări, mai ales de puii acestora; piuitură (
1). ◊
Expr. A-i pieri (cuiva)
piuitul = a-i pieri cuiva pofta de vorbă; a-și pierde curajul (de uimire, de spaimă etc.).
A-i lua (sau
a tăia, a curma) (cuiva)
piuitul =
a) a reduce (pe cineva) la tăcere, a lăsa (pe cineva) perplex, a pune cu botul pe labe;
b) (rar) a ucide pe cineva.
2. Sunet subțire și ascuțit; piuitură (
2), țiuitură. [
Pr.:
pi-u-] –
V. piui.piuit (Dicționaru limbii românești, 1939)piuít n., pl.
urĭ. Acțiunea de a piui. Piuitură:
se aude un piuit. A-ĭ lua cuĭva piuitu (Fam. Iron.), a-ĭ lua graĭu, a-l ucide.
piuit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)piuít (pi-u-) s. n.