piu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIU interj. Cuvânt care imită piuitul puilor de pasăre. – Onomatopee.
piu (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)piu, píuri, s.n. (reg.)
1. băț scurt ascuțit la ambele capete cu care se joacă copiii țurca.
2. țurcă.
piu (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)piu, pie, adj. (reg.) pios.
piu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PIU adv. (muz.) mai. ♦ ~ piano = mai încet; ~ allegro = mai repede. (< it.
più)
piu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)piu interj. – Imită glasul puilor și al unor păsări. –
Megl. piu. Creație expresivă,
cf. fiu, chiu, it. pio, pigolare, sp. pio. –
Der. piui, vb. (a ciripi);
piuit, s. n. (sunetul scos de pui);
piuitor, adj. (care piuie);
piuială, (
var. piuitură),
s. f. (piuit);
pirui, vb. (a cînta în triluri, a ciripi);
piruit, s. n. (ciripit);
piura, vb. (
Trans. de S., a se lamenta),
cf. mr. chiurare, pe care Pascu, I, 63, îl lega de un
lat. *
pipiulāre, ipoteză fără necesitate.
Cf. Pușcariu 1328.
piu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)piu/piu-píu (despre pui) [
piu pron. piu]
interj.piu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Piu m. numele a 9 papi între cari cităm: PIU II (
Enea Sylvius Piccolomini), celebru prin erudițiunea sa, confederă pe mai mulți principi în contra Turcilor (1459-1464); PIU V, înarma încontra Turcilor flota victorioasă dela Lepante (1566-1572); PIU VII, sacră pe Napoleon I împărat (1800-1823); PIU IX, văzu Vaticanul despuiat de puterea-i temporală și Roma devenind capitala regatului Italian (1846-1878).