pitar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PITÁR, pitari, s. m. (În evul mediu în țările românești) Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curții domnești (și a oștirii) și cu supravegherea brutarilor domnești; boier care avea acest titlu. ◊
Mare (sau
vel)
pitar = boier de divan însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și care avea sub ordinile lui mai mulți pitari. –
Pită +
suf. -
ar.pitar (Dicționaru limbii românești, 1939)pitár m. (d.
pită saŭ vsl.
pitarĭ).
Vechĭ. Marele pitar, un boĭer de divan care era intendentu oștiĭ saŭ al curțiĭ domneștĭ și care era subordinat [!] jitniceruluĭ; maĭ pe urmă (
pitar), boĭer de un rang maĭ mic și fără funcțiune.
Azĭ. Est. Făcător saŭ vînzător de pîne [!], brutar. – Pop.
chitar. V.
boĭer.pitar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pitár s. m.,
pl. pitáripitar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pitar m. od.
1. mai marele brutar al Curții domnești (subordinat jicnicerului);
2. mai târziu, un rang de boierie:
Marele Pitar. [Slav. PITARŬ].