pis (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIS interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă pisica. ◊
Expr. A nu zice (nici) pis = a nu spune nimic, a nu scoate nici o vorbă, a tăcea chitic. [
Var.:
pâs interj.] – Onomatopee.
pis (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)pis adj. invar. (reg.; despre oameni) cu nasul cârn; cârn.
pis (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pis interj. –
1. Se folosește pentru a chema pisica. –
2. Arată minimul ce se poate pronunța. –
Megl. pis. Creație expresivă,
cf. sp. miz(-miz), rus. kis(-kis); se folosește adesea cu reduplicare. Ideea de bază trebuie să fie aceea de mers silențios,
cf. pîș. –
Der. pisoi, s. m. (pisic;
Arg.,
înv., monedă de argint de 5 lei), cu
suf. -
oi; pisică, s. f. (mîță;
Olt., frîna căruței; numele celor trei persoane care precedă și anunță
brezaia), cu
suf. –
-ică, cf. megl. pisă, alb. piso, sb.,
cr. pis (din
sb. după Cihac, II, 258),
ngr. πισίϰα, poate din
rom.,
tc. pisik(a), pisi (din
tc. după Lahovary 1661 și Graur,
GS, VI, 333,
cf. Ronzevalle 59),
țig. pisik(a) (Graur 182),
iran. pusek (Densusianu,
GS, I, 54), breton.
pisik, engl. puss; pisic, s. m. (pisoiaș);
pisicesc, adj. (de pisică);
pisicește, adv. (ca pisicile);
pisicuță, s. f. (rămurele cu flori de salcie).
Cf. Bărbulescu,
Arhiva, XXX, 387-8.
pis (Dicționaru limbii românești, 1939)pis și
pîs interj. de chemat pisica (mîța).
A nu zice nicĭ pîs, a nu zice nicĭ mîc, nicĭ cîrc, a tăcea absolut. – Rușiĭ cheamă pisica pin [!]
kis-kis.pis (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pis/
pis-pís interj.pis (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pis ! int. cu care se cheamă pisica:
pis ! pis ! [Onomatopee]. ║ n. niciun glas:
fără să zică nici pis ISP. (cf.
meiu !).