pipăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIPĂÍ, pípăi, vb. IV.
Tranz. 1. A atinge (ușor și repetat) un obiect ori o ființă cu degetele sau cu palma pentru a se încredința că există sau pentru a constata forma, consistența, calitatea etc.; a cerceta, a examina tactil. ◊
Refl. Se pipăie pe frunte. ◊
Loc. adv. Pe pipăite = atingând, punând mâna (pe obiectul în cauză). ♦ A mângâia (o femeie) atingând (ușor și repetat) cu degetele sau cu palma. ♦
P. anal. A atinge cu laba, cu botul, cu tentaculele etc. pentru a percepe ceva.
2. Spec. (
Med.) A palpa. ♦ A lua pulsul.
3. A merge cu nesiguranță, fără să vadă (bine) și folosindu-se de mâini, de baston etc.; a orbecăi. ◊
Loc. adv. Pe pipăite = cu nesiguranță, pe dibuite, bâjbâind. ♦
Tranz. și
intranz. A căuta ceva cu mâna pe nevăzute; a dibui, a bâjbâi.
4. Fig. A încerca să afle ceva, a sonda, a tatona; a bănui, a intui că există (într-un anumit fel). – Din
sl. pipati.pipăi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pipăí (pípăi, pipăít), vb. –
1. A atinge, a palpa. –
2. A dibui, a căuta pe dibuite. –
3. A tatona, a explora. –
4. A mîngîia o persoană. –
5. (
Refl.,
înv.) A se atinge. –
Var. (
pers. I)
pipăesc. Sl. pipati (Miklosich,
Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 256; Conev 94),
cf. bg. pigam, sb. pipati. Uz general (ALR, I, 91). –
Der. pipăială, s. f. (acțiunea de a pipăi; sondare, tatonare);
pipăit, s. n. (pipăire);
pipăitură, s. f. (acțiunea de a pipăi);
pipăibil, adj. (palpabil), format după
fr. palpable; achipui, vb. (
Mold., a căuta pe dibuite).
pipăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pípăĭ și (rar)
-ĭésc, a
-í v. tr. (vsl.
pipati, a pipăi; sîrb.
pipati; bg.
opipvam). Ating ușor cu mîna orĭ cu picĭoru (orĭ și cu bastonu) ca să constat ce e și cum e, maĭ ales în întuneric:
a pipăi o stofă, un loc. Fig. Sondez, încerc să văd cum e:
a pipăi un teren, o pĭață comercială, o afacere, o persoană. V. intr. Bîjbîĭ:
merg pipăind, (fig.)
știința la început a mers pipăind. Pe pipăite, pipăind, bîjbîind. – Vechĭ, azĭ pop., și
apípăĭ.pipăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pipăí (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. pípăi, 3
pípăie, imperf. 3
sg. pipăiá; conj. prez. 3
să pípăiepipăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pipăì v.
1. a atinge ușor cu mâna:
a pipăi pulsul; 2. fig. a încerca de a cunoaște părerile cuiva:
a pipăi terenul, a lucra cu precauțiune;
3. a căuta dibuind prin întuneric;
4. fig. a proceda cu nesiguranță. [Slav. PIPATI].