picura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PICURÁ, pícur, vb. I.
1. Intranz. și
tranz. A cădea sau a face, a lăsa să cadă în picături. ♦
Intranz. impers. A ploua ușor, cu stropi rari.
2. Intranz. Fig. A răsuna, a vibra (încet); a picui.
3. Intranz. (
Înv. și
reg.; de obicei cu determinările „de somn”, „din picioare”) A moțăi, a picoti. – Din
picur.picura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)picurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
pícurăpicurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)picurà v.
1. a curge picătură cu picătură:
cerul picură sau varsă șiroaie de ploaie OD.;
2. Mold. a cădea de oboseală:
de somn să picuri EM.;
3. fig. a vibra:
peste farmecul naturei dulce-i picură ghitara EM. [Derivat din
picà].