picur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÍCUR s. m. v. pic1.picur (Dicționaru limbii românești, 1939)1) pícur n. fără pl.
Rar. Poet. Picurare (maĭ ales vorbind de sunete, care „cad” ca și picăturile).
picur (Dicționaru limbii românești, 1939)2) pícur, a
-á v. intr. (d.
pícur, a pica). Cad picătură cu picătură:
apa picură de pe streșină. Pirotesc, picotesc, moțăĭ:
copilu picura de somn. (V.
ațipesc). V. impers.
Picură, burează, ploŭă puțin. V. tr. Torn picătură cu picătură, pic, torn foarte puțin:
ĭa picură-mĭ puțin rom în ceaĭ, toarnă cerneală în călimară și ĭa sama [!] să nu picurĭ pe masă !picur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pícur (picătură) (
reg.)
s. m.,
pl. pícuri