pichire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)píchire v.
pícherepichire (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pichíre (píchiri), s. f. – Bibilică (Numida meleagris). –
Var. piche, pichere, picură. Origine îndoielnică, dar sigur legată de
ngr. ποιϰίλος „pestriț”,
cf. numele
sp. Originea imitativă (Scriban) pare mai puțin probabilă.
pichire (Dicționaru limbii românești, 1939)píchire și
píche (Mold.) și
pícură (Bucov.) f., pl.
ĭ (d.
pic-pic orĭ
picat-picat, păcat-păcat, strigătu acesteĭ păsărĭ. Cp. cu it.
picchio, cĭocănitoare; rus.
pikatĭ, ceh.
pikati, a piui). O pasăre galinacee domestică cu penele cenușiĭ închise pătate cu picățele albe rătunde [!] (
númida meléagris). Pichirea e mare cît găina și are o creastă foarte dură. Oŭăle eĭ îs mult maĭ dure de cît [!] ale găiniĭ, și de aceĭa se și clocesc în maĭ mult timp (patru săptămînĭ). Ĭa [!] e originară din Africa, dar e aclimatată peste tot pămîntu. În Munt. se numește
bibilică, în Olt.
cîță, în Bucov. și
pantarcă. Spanioliĭ o numesc
pintada, adică „pictată”, din cauza regularitățiĭ picățelelor eĭ. După mitologia grecească pichirile-s surorile erouluĭ Meleagru, pe care ele l-aŭ plîns așa de mult la moarte, în cît [!] Diana, de milă, le-a prefăcut în pichirĭ, ĭar picățelele albe și rătunde de pe penele lor reprezentă [!] lacrămile [!] pe care le-aŭ vărsat ele.
pichire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pichire f. Mold.
1. Zool. bibilică;
2. țesătură cu picățele ca penele păsării. [V.
pică].