pișca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIȘCÁ, pișc, vb. I.
1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze.
2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (
Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (
Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli.
3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊
Expr. Ca (și) cum (sau
cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni;
p. ext. a mânca.
4. Tranz. și
intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦
Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor.
5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura.
6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva;
p. ext. a bate. ♦
Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui.
7. Refl. (
Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. –
Et. nec.pișca (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pișcá (píșc, pișcát), vb. –
1. A ciupi, a înțepa. –
2. A rupe din ceva cîte puțin. –
3. A mînca puțin, a ciuguli. –
4. A mușca, a răni. –
5. A șterpeli, a fura. –
Mr. chișcu, chișcare, megl. pișc(ari). Origine îndoielnică. Probabil de la o rădăcină expresivă
pičc- (Pușcariu 1304; REW 6535;
cf. Corominas, III, 724),
lat. *
piccicare (Candrea,
Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin),
cf. alb. pitškoń, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil să fi intervenit o apropiere cu
pisc „cioc”, dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica
vb. –
Der. pișcura, vb. (Banat, a pișca);
pișcănfloare, s. m. (grangur, Oriolus galbula), literal „ciupește florile”;
pișcat, adj. (cherchelit);
pișcător, adj. (înțepător; furăcios);
pișcătură, s. f. (ciupitură, înțepătură; mușcătură; urmă lăsată acolo unde lipsește o parte dintr-un obiect).
Piț, s. m. (pitulice), pare să aparțină aceleiași familii;
der. pițiga, vb. (
Trans., a pișca);
pițigăia, vb. (a vorbi cu voce subțire, ascuțit), probabil prin forma care se dă buzelor;
pițingău, s. m. (insectă, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secătură);
pițigoi (
var. chițigoi, Trans.,
pițiguș, Banat
pițiganie),
s. m. (țiglău, Parus;
Arg., lacăt);
pițigoaică (
var. chițigoaică),
s. f. (femela pițigoiului);
pițărău (
var. Trans. pizărău),
s. m. (
Olt.,
Trans., colindător; colac pentru colindători; băț de colindător). Leăgtura lui
pițigoi cu
pičc- este evidentă și se explică bine prin sunetul cîntecului său (pițigăiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de „cioc”, cu
suf. augmentativ -
oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea,
Dacor., IV, 842). Relația cu
piciu „mic” (Tiktin) sau cu ideea de a
ciuguli (Scriban) pare îndoielnică. E neîndoielnic înrudit cu
pisc „cioc”,
cf. pițigaie, s. f. (fluier) față de
piscoaie, pițigoi față de
piscoi. Piță, s. f. (Banat, carne), cuvînt rar, identificat cu un
lat. *
pettia (Pușcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner,
Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil același cuvînt ca
piț și pare să însemne „bucățică de carne”. De aici
pițur(i)că, s. m. (stîrpitură, poreclă care se dă de obicei în
Munt., copiilor și flăcăiandrilor),
cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrșit,
pănțăruș (
var. panțăruș, pancearuș, parantuș),
s. m. (pasăre, Troglodytes parvulus) aparține familiei expresive a lui
pițigoi, pițărău și apare neîndoielnic în loc de *
pi(n)țăruș (după Tiktin, din
sb. caric „pitulice”);
cf. panțură (
var. panchiță),
s. f. (prostituată), pe care Cihac, II, 242 o punea în legătură fără a fi necesar cu
ceh. pančava.pișca (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pișca, pișc v. t. 1. a se alege cu ceva
2. a fura câte puțin pe nesimțite
pișca (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pișcá (a ~) vb.,
ind. prez. 2
sg. piști, 3
píșcă; conj. prez. 3
să píștepișcà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pișcà v.
1. a apuca și strânge cu vârful degetelor:
nu mă pișca, că mă doare; 2. a mușca, vorbind de insecte;
m´a pișcat un purice 3. a împunge ușor:
vinul cam pișcă; 4. fig. a înțepa, a fi caustic:
el pișcă și mușcă; 5. fam. a fura:
ea cam pișcă. [Și
pițigà =
it. PIZZICARE].