petic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÉTIC, petice, s. n. 1. Fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.;
spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊
Expr. Și-a găsit sacul peticul sau
cum e sacul, și peticul, se spune despre doi inși asociați care au aceleași cusururi.
(A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite.
A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi.
2. Suprafață mică de teren (cultivabil).
3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul).
Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [
Var.:
pétec s. n.] –
Cf. lat. pittacium.petic (Dicționaru limbii românești, 1939)pétic (est) și
pétec (vest) n., pl.
e (vgr.
pettýkion. V.
pată). Bucată de pînză, postav orĭ pele [!] cu care se cîrpește o haĭnă, un sac, niște încălțăminte ș. a.
Un petec de moșie, o moșioară.
Fig. A-țĭ cunoaște peticu, a-țĭ da samă de inferioritatea ta.
A-țĭ da în petic, a-țĭ da în teapă, a face lucru spre care te trăgea instinctu saŭ educațiunea:
bețivu n´a băut o zi, dar a doŭa zi tot șĭ-a dat în petic. Șĭ-a găsit sacu peticu, s´aŭ găsit prietinĭ [!] doĭ oamenĭ răĭ saŭ ridiculĭ.
A-țĭ curge (saŭ
a-țĭ merge)
peticele, a fi zdrențuros.
Ĭ-a tras o bătaĭe de ĭ-aŭ mers peticele, l-a făcut ferfeniță.
petic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pétic s. n.,
pl. pétice