permutare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PERMUTÁRE, permutări, s. f. 1. Acțiunea de
a (se) permuta (
1); transfer, permutație. ♦ (
Concr.) Ordin, dispoziție de transferare.
2. (
Mat.;
Lingv.; mai ales la
pl.) Operație prin care se schimbă între ele locurile a două sau a mai multor elemente; grupe distincte de obiecte astfel formate; permutație. –
V. permuta.permutare (Dicționar de neologisme, 1986)PERMUTÁRE s.f. 1. (
Liv.) Acțiunea de a permuta; permutație. ♦ Ordin de transferare.
2. (
Mat., lingv.; la pl.) Transformare care înlocuiește enumerarea anumitor elemente dintr-o ordine, dată printr-o enumerare a acelorași elemente, dar într-o ordine diferită. [<
permuta].
permutare (Marele dicționar de neologisme, 2000)PERMUTÁRE s. f. 1. acțiunea de a permuta. 2. (mat.; lingv.; pl.) operație prin care se schimbă între ele locurile a două sau mai multe elemente; grupe distincte de obiecte astfel formate; permutație. 3. reluare a unui fragment muzical pe un alt sunet. (< permuta)
permutare (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PERMUTÁRE (‹
permuta)
s. f. (
MAT.) Transformare biunivocă a unei mulțimi (de obicei finită) pe ea însăși (
ex. toate
p. posibile ale literelor x, y, z sunt: x, y, z; xy, xz; yx, yz; zx, zy; xyz, xzy, yxz, yzx, zxy și zyx.
P. cu n elemente luate toate deodată este
n!).
permutare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)permutáre s. f.,
g.-d. art. permutắrii; pl. permutắri