pană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pánă (péne), s. f. –
1. Formație epidermică de consistență cornoasă care acoperă corpul păsărilor. –
2. Penuș, instrument de scris din pană (1). –
3. Pănușă de porumb. –
4. (
Trans.) Buchețel. –
5. Căpăstru. –
6. Ic, grindei. –
7. Șină de roată, opritoare. –
8. Slănină pentru împănat carnea. –
9. Partea abdominală a somnului. –
10. (
Maram.) Marginea pălăriei. –
Mr.,
megl. peană, istr. pęnę. Lat. pinna (Pușcariu
ZRPh., XXVIII, 682; Pușcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514),
cf. alb. pëndë, it. penna, prov.,
port. pena, fr. penne. Forma normală,
peană, este
înv. Der. peniș, s. n. (penaj);
peniță, s. f. (pană mică);
împenat, adj. (cu pene);
pănușe, s. f. (fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb; peritoneu, burtă, pentru ultimul său sens
cf. pană 9 se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne”, după cum foaia acoperă știuletele);
pănuș, s. n. (Banat, burtă);
pănușiță, s. f. (plantă, Stipa capillata), probabil formație artificială după
germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucățelele de slănină în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 și DAR îl reduce la
lat. *
impinnāre; împănușa, vb. (a face pănuși);
penal (
var. penar),
s. n. (cutiuță cu ustensile de scris), din
lat. Pennal (Candrea);
panaș, s. n. (mănunchi de pene), din
fr. panache; penișoară, s. f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). – Din
rom. provine
bg. pana „puf” (Capidan,
Raporturile, 223).