pedestru - explicat in DEX

pedestru (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PEDÉSTRU, -Ă, pedeștri, -stre, adj., s. m. 1. Adj. (Astăzi rar) Care merge, care călătorește pe jos. ♦ (Adverbial) Pe jos, cu piciorul. 2. S. m. (Înv.) Pieton. 3. Adj. (Despre soldați, trupe etc.) Care se deplasează sau care acționează (în luptă) pe jos. 4. S. m. (Înv.) Infanterist. – Lat. pedester, -tris.

pedestru (Marele dicționar de neologisme, 2000)
PEDÉSTRU, -Ă adj. 1. care merge, călătorește pe jos. 2. (peior.) lipsit de inteligență, prost. ◊ (despre stil) fără valoare, simplu, prozaic. (< lat. pedester, -tris)

pedestru (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
pedéstru (pedéstră), adj. – 1. Care merge pe jos. – 2. (Trans. de S. și V.) Schilod, invalid. – Mr. pedestru. Probabil direct din lat. pĕdestrem (Pușcariu 1295; Meyer, Alb. St., IV, 95; Candrea). În general e considerat un împrumut tîrziu (Tiktin; REW 6346) pentru că l-a conservat pe d și pentru că nu a diftongat f., *pedeastră (nu cunoaștem f. de la sensul 2). În ciuda acestor dificultăți, prezența în mr., sensul popular din Trans. și expresiile cum ar fi cărare de om pedestru (Doc. Munt. 1650), exclud ideea unui împrumut tîrziu, care ar fi trebuit să păstreze nuanța militară. Der. pedestri, vb. (a cere să descalece; refl., a descăleca); pedestraș, s. m. (drumeț, persoană care merge pe jos; soldat de infanterie); pedestrime, s. f. (infanterie).

pedestru (Dicționaru limbii românești, 1939)
pedéstru, -eástră și (azĭ) -éstră adj., pl. eștri (vechĭ estri), estre (lat. pedĕster, -ĕstris, probabil cuv. lit., deși vechĭ, cu d neprefăcut în z cum s´a prefăcut în zestre; vfr. poestre, nfr. piètre, păcătos, fără valoare. V. pieton. Cp. cu maĭestru). Care merge pe jos, nu călare, nicĭ nu zboară, nicĭ nu înoată: strutocamila nu zburătoare, ce pedeastră este (Cant.), soldat pedestru, trupă pedestră. Fig. Iron. Slab, ignorant, prost: elev pedestru. V. pedestraș.

pedestru (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
pedéstru, pedeștri, s.m. – „I se spune unui om mnic, slab, năcăjit – comed’ie de om” (Mara); „Vai pedestru-i că n-are nici halube pă iel” (Giulești); „sărac afară din cale, năcăjit” (Berbești); „nu-i apt de lucru, un bitang, blegos, sărac din cauza lenei, beției sau destrăbălării” (ALR 1969: 142). – Lat. pedester, -tris.

pedestru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
pedéstru¹ (rar) adj. m., pl. pedéștri; f. pedéstră, pl. pedéstre

pedestru (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
pedéstru² (înv.) s. m., pl. pedéștri, art. pedéștrii

pedestru (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
pedestru m. 1. cel ce merge pe jos: decât cu așa cal mai bine pedestru CR.; 2. infanterist. [Lat. PEDESTREM]. ║ a. un drumaș pedestru PANN.

pedestru (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
PEDÉSTRU, -Ă, pedeștri, -stre, adj., s. m. 1. Adj. (Astăzi rar) Care merge, care călătorește pe jos. ♦ (Adverbial) Pe jos, cu piciorul. 2. S. m. (înv.) Pieton. 3. Adj. (Despre soldați, trupe etc.) Care se deplasează sau care acționează (în luptă) pe jos. 4. S. m. (Înv.) Infanterist. — Lat. pedester, -tris.