parte (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)párte (pắrți), s. f. –
1. Bucată, porțiune. –
2. Diviziune, secțiune. –
3. Rație. –
4. Loc. –
5. Grup, clică; apărare. –
6. Contractant, interesat. –
7. Intervenție, hîrtie. –
8. Direcție, latură. –
9. Raport, relație. –
10. Gen, sex. –
11. Clasă, castă, categorie. –
12. Soartă, destin. –
13. (
Adv.) Parțial. -
Mr. parte, megl. parti, istr. pǫrătŭ. Lat. partem (Pușcariu 1274; Candrea-Dens., 1339; REW 6254),
cf. it.,
sp.,
port. parte, fr. part. După Meyer-Lübke,
Rom. Gr., III, 221, sensul adverbial ar reproduce
lat. partim. Weigand,
Jb., XVI, 79, explică sensul 12 prin influența
bg. čestu, care de asemenea, are două sensuri, dar Densusianu,
GS, I, 312 a demonstrat că evoluția semantică este spontană.
Der. părtaș, s. m. (participant; partizan, adept; coposesor, coproprietar);
părtășie, s. f. (parțialitate, părtinire; participare; coproprietate);
părtășire, s. f. (
înv., participiu);
părticea (
var. părticică),
s. f. (diminutiv al lui
parte), pe care Pușcariu 1275 și REW 6257 îl derivă din
lat. particĕlla, fără îndoială în mod echivoc;
părti, vb. (
înv., a favoriza);
partnic, adj. (partizan, părtinitor), cu
suf. -
nic; părtini, vb. (
înv., a participa; a fi de partea cuiva, a favoriza, a avantaja), din cuvîntul anterior sau, după Densusianu,
Rom., XXXIII, 283 și Tiktin dintr-un *
părtean dispărut; după Koerting 6881, din
lat. partem tenēre);
părtinitor, adj. (parțial, care se poartă cu parțialitate);
nepărtinitor, adj. (imparțial);
împărți, vb. (a distribui; a divide, a rupe; a separa; a face o diviziune), pe care Candrea-Dens., 1343 îl trimit la
lat. impartῑre; împărțire, s. f. (diviziune);
împărțeală, s. f. (diviziune, distribuire);
împărțitor, s. m. (poștaș;
s. n., divizor);
deîmpărțit, s. n. (primul termen al unei împărțiri);
copărtaș, s. m. (coproprietar, acționar);
împărtăși, vb. (a comunica, a da de știre;
refl., a lua parte, a participa; a lua cuminecătură), din
părtaș, ca
împărți din
parte (pentru ultimul sens, Șeineanu,
Semasiol., 49, propune un paralelism cu
sl. pričęstiti sę, din
čęsti „destin”; mai curînd s-ar părea că trebuie să se pornească de la sensul de „a comunica”, la fel ca în celelalte limbi romanice);
despărți, vb. (a separa, a divorța;
înv., a deosebi), pe care Candrea-Dens., 1344 îl trimit la
lat. *
dispartῑre; despărțeală (
var. despărțenie),
s. f. (separare);
despărțămînt (
var. despărțimînt),
s. n. (departament), format după
fr. département; despărțire, s. f. (separare;
înv., sector, cartier; comisariat);
despărțitor, adj. (care separă);
despărțitură, s. f. (separator; departament; diviziune, secțiune);
nedespărțit, adj. (inseparabil).
Der. neol. partaj, s. n., din
fr. partage; partener, s. m. din
fr. partenaire; participa, vb., din
fr. participer; participant, adj., din
fr. paticipant; participiu, s. n., din
fr. participe; participial, adj., din
fr. participial; particular, adj., din
fr. particulier; particularism, s. n.;
particularitate, s. f.;
particulariza, vb.;
partidă (
var. partid),
s. f. și
n. (întrecere sportivă; cont; cantitate de mărfuri; diversiune în comun; persoană susceptibilă de a contracta o căsătorie;
înv., partid, facțiune), din
it. de
N. (
ven.)
partida, prin intermediul
ngr. παρτιδα,
sec. XVII, (Gáldi 222);
partid, s. n. (facțiune), din
fr. parti, ngr. παρτίδον;
partitiv, adj.;
partitură, s. f., din
fr. partitura; partizan, s. m., din
fr. partisan; parțial, adj., din
fr. partiel; parțialitate, s. f.;
imparțial, adj.;
imparțialitate, s. f. – Din
rom. provine
rut. parti „ursită” (Candrea,
Elemente, 404).