pană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÁNĂ1, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊
Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar;
p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros.
Smuls de pene = rușinat, umilit.
A lua (pe cineva)
în (sau
prin)
pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse:
pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (
Lunaria annua);
pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (
Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene
1 (
I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești.
2. (La
pl.) Pene
1 (
I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.;
p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene
1, fulgi etc.).
3. Pană
1 (
I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală;
p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦
Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie;
p. ext. scriitor.
4. Dispozitiv făcut din cotor de pană
1 (
I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită.
5. Podoabă din pene
1 (
I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (
Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale);
p. restr. floare.
6. (În sintagma)
Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc.
II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (
Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă.
2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă.
3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar.
4. (În sintagma)
Pana căpăstrului sau
pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul.
5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei.
6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat).
7. (În sintagma)
Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [
Var.: (
înv. și
reg.)
peánă s. f.] –
Lat. pinna.pană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÁNĂ2, pene, s. f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui mecanism, a unui vehicul. ◊
Expr. (
Fam.)
A fi (sau
a rămâne)
în pană = a nu putea continua o activitate, a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani.
2. Situație în care se află o navă cu vele care are vânt din față și nu poate înainta. – Din
fr. panne.pană (Dicționar de neologisme, 1986)PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ◊
A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani.
2. (
Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl.
pane, pene. / < fr.
panne].
pană (Marele dicționar de neologisme, 2000)PÁNĂ s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr.
panne)
pană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pánă (péne), s. f. –
1. Formație epidermică de consistență cornoasă care acoperă corpul păsărilor. –
2. Penuș, instrument de scris din pană (1). –
3. Pănușă de porumb. –
4. (
Trans.) Buchețel. –
5. Căpăstru. –
6. Ic, grindei. –
7. Șină de roată, opritoare. –
8. Slănină pentru împănat carnea. –
9. Partea abdominală a somnului. –
10. (
Maram.) Marginea pălăriei. –
Mr.,
megl. peană, istr. pęnę. Lat. pinna (Pușcariu
ZRPh., XXVIII, 682; Pușcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514),
cf. alb. pëndë, it. penna, prov.,
port. pena, fr. penne. Forma normală,
peană, este
înv. Der. peniș, s. n. (penaj);
peniță, s. f. (pană mică);
împenat, adj. (cu pene);
pănușe, s. f. (fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb; peritoneu, burtă, pentru ultimul său sens
cf. pană 9 se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne”, după cum foaia acoperă știuletele);
pănuș, s. n. (Banat, burtă);
pănușiță, s. f. (plantă, Stipa capillata), probabil formație artificială după
germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucățelele de slănină în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 și DAR îl reduce la
lat. *
impinnāre; împănușa, vb. (a face pănuși);
penal (
var. penar),
s. n. (cutiuță cu ustensile de scris), din
lat. Pennal (Candrea);
panaș, s. n. (mănunchi de pene), din
fr. panache; penișoară, s. f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). – Din
rom. provine
bg. pana „puf” (Capidan,
Raporturile, 223).
pană (Dicționaru limbii românești, 1939)1) pánă și (Trans. Mac.)
peană f., pl.
pene (lat.
pĭnna și
pĕnna, pană; it.
penna, pană; fr.
panne, o stofă cu păr lung; sp.
peña, stîncă. V.
pinulă. Cp. cu
geană). Țeavă garnisită cu puf care acopere corpu păsărilor:
penele corbuluĭ îs negre, negru ca pana corbuluĭ. Pană groasă de la aripile păsărilor ascuțită și despicată la vîrf și întrebuințată ca peniță de scris, maĭ ales înainte de invențiunea penițelor de metal. Bucată de lemn (saŭ și de metal) ascuțit care se bate cu toporu´ntr´un buștean ca să se despice (în Trans.
ichĭ). Felie de slănină saŭ alte lucrurĭ care servesc la împănat. Curea care atîrnă de căpăstru și ține calu legat în grajd (numită odinioară
dălog).
Fig. Scriitor saŭ stil distins:
el e o pană distinsă, el are o pană elegantă (V.
condeĭ).
Pana zburătoruluĭ, o plantă cruciferă care crește pin [!] pădurile umbroase și stîncoase și pe care o întrebuințează poporu în farmece (
lunária [ánnua și
biénnis]).
Bc. Un fel de ferigă
(struthiópetris germánica saŭ
onocléa struthiópteris). Pană de somn orĭ
somn pană, somn de la 15 kg. în sus. V.
somn 1.pană (Dicționaru limbii românești, 1939)2) *pánă f., pl.
pane (fr.
panne). Stricăcĭune întîmplată unuĭ vehicul mecanic (bicicletă, automobil, aeroplan):
a repara o pană. A fi în pană, a nu-țĭ merge bine.
pană (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PANĂ, Cornel (
n. 1954, București), naist, dirijor și orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notații manuscrise și tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat și repertoriul laic și religios al muzicii culte din barocul și clasicismul european, în transcripții pentru nai și orgă, nai și pian, nai și orchestră de cameră.
pană (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PANĂ, Sașa (pseud. lui
Alexandru Binder) (1902-1981,
n. București), scriitor și publicist român. Propagandist și teoretician al avangardismului („Sadismul adevărului”). Editor al revistei „Unu” (1928) și al editurii „Unu”, unde a publicat pe Urmuz. T. Tzara, I. Voronca ș.a. Autor de poeme și prozo-poeme („Diagrame”, „Echinox arbitrar”). Proză cu elemente autobiografice inspirată din viața sa de medic militar („În prejma mutărilor”). A publicat „Antologia literaturii române de avangardă”.
pană (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)pánă, pene, s.f. –
1. Pănușie de porumb; pițiană (ALR 1971: 403; Săcel).
2. Partea lată, de fier, a bardei (Felecan 1983): „Sirisău cu pană lată / Să tăiem deluțu roată” (Calendar 1980: 166).
3. Toc de scris, condei: „Cucuț, pasăre verzâie, / Adă-mi pană și hârtie” (Calendar 1980: 77).
4. Mănunchi de flori cu care flăcăii își împodobesc pălăriile: „Fă-mă pană de sansiu” (Calendar 1980: 74).
5. Formație epidermică ce acoperă corpul păsărilor: „C-amândoi ne potrivim / Și la ochi, și la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar 1980: 75).
6. Frunză: „Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ți crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilțiu 1996: 179).
7. Ornament cusut pe țesături. – Lat. pinna, cf. it. penna, fr. panne, speña.