palmă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pálmă (pálme), s. f. –
1. Partea interioară a mîinii de la încheietura cu antebrațul pînă la vîrful degetelor. –
2. Lovitură dată cu palma. –
3. Măsură
înv. de lungime, valorînd 0,2458 în
Munt. și 0,27875 în
Mold. sau 1/8 dintr-un stînjen. –
Mr.,
megl. palmă, istr. pǫme. Lat. palma (Pușcariu 1249; Candrea-Dens., 1312; REW 6171),
cf. alb. pëlamë, it.,
cat.,
sp.,
port. palama, prov. pauma, fr. paume. Este dubletul lui
palmă, s. f. (ram de palmier), din
fr. palme, înv. și în forma
palm. –
Der. palmac, s. n. (
Mold., 1/8 dintr-o palmă), probabil din
ngr. παλμάϰι,
it. palmo (Hesseling 37) sau din
tc. parmak „deget” (Tiktin),
cf. cuman. barmac „deget” (
cf. Pușcariu,
Dim., 118), încrucișat cu
palmă; pălmaș, s. m. (muncitor care dispune doar de brațele sale, ziler);
pălmui, vb. (a da palme);
pălmuială, s. f. (lovitură cu palma). –
Der. neol. (din
fr.)
palmat, adj.;
palmier, s. m.;
palmiped, s. m. – Din
rom. provine
țig. palma (Wlislocki 107).