paleocen - explicat in DEX

paleocen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PALEOCÉN, -Ă, paleoceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Prima epocă a paleogenului (1), caracterizată prin apariția unor noi asociații de foraminifere și prin dezvoltarea rapidă a mamiferelor placentare; eocen inferior. 2. Adj. Care aparține paleocenului (1), privitor la paleocen. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléocène.

paleocen (Dicționar de neologisme, 1986)
PALEOCÉN s.n. (Geol.) Prima epocă (serie) a paleogenului. // adj. Care aparține acestei epoci. [< fr. paléocène, cf. gr. palaios – vechi, kainos – recent].

paleocen (Marele dicționar de neologisme, 2000)
PALEOCÉN, -Ă adj., s. n. (din) prima epocă a paleogenului. (< fr. paléocène)

paleocen (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
PALEOCEN, seria (epoca) inferioară a Paleogenului. Urmează Cretacicului și precede Eocenul. Este caracterizat prin faună de numuliți, lamelibranhiate, gasteropode și mai ales de mamifere etc. Dispar reptilele cretacice. A durat c. 10 mil. de ani. Acum se generalizează încălzirea climei.

paleocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
paleocén¹ (-le-o-) adj. m., pl. paleocéni; f. paleocénă, pl. paleocéne

paleocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
paleocén² (-le-o-) s. n.

paleocen (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
PALEOCÉN, -Ă, paleoceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a paleogenului (1), caracterizată prin apariția faunei de numuliți, lamelibranhiate, gasteropode, mamifere etc.; eocen inferior. 2. Adj. Care aparține paleocenului (1), privitor la paleocen. [Pr.: -le-o-] — Din fr. paléocène.