păs (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PĂS, păsuri, s. n. Durere (sufletească) greu de suportat; suferință, chin; necaz, supărare; grijă; împrejurare dificilă, impas. ◊
Loc. adv. Fără păs = nepăsător; indiferent. –
Lat. pensum.păs (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)păs, pắsuri, s.n. (reg.)
1. greutate pentru apăsat brânza sau varza din putină.
2. durere sufletească, suferință, chin; necaz, supărare, nemulțumire; grijă, împrejurare dificilă, impas.
3. boală; astmă.
păs (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)păs (pắsuri), s. n. – Greutate, neliniște, povară.
Lat. pensum „povară” (Pușcariu 1279; Candrea-Dens., 1348; REW 6394),
cf. it.,
sp.,
port. peso, prov.,
cat. pes. Semantismul este normal,
cf. sp. și Bogrea,
Dacor., IV, 411. –
Der. păsa, vb. (a cîntări, a împovăra, a copleși; a durea, a supăra; a avea importanță, a îngrijora), direct din
lat. pensare (Pușcariu 1277; Candrea-Dens., 1347; REW 6391),
cf. it. pesare, prov.,
sp.,
port. pesar, fr. peser (pentru ultimul sens,
cf. calabr. mi pisa „îmi displace”);
nepăsare, s. f. (indiferență, apatie);
nepăsător, adj. (indiferent, impasibil);
pasă-mi-te, adv. (după cîte se vede), formație obscură, pe care Candrea o deduce din
îmi pasă „mă privește”, cu
suf. bg. -mi-te, explicație aparent insufientă. –
Cf. apasa.păs (Dicționaru limbii românești, 1939)1) păs n., pl.
urĭ (lat.
pensum, greutate cîntărită; it. sp. pg.
peso, pv.
pes, fr.
pois [scris azĭ
poids]. V.
păs 2).
Hațeg. Greutate:
după ce aĭ zmicurat cașu, îl așezĭ într´un cĭubăr, puĭ frunze pe el, și pe frunze un păs greŭ (BSG. 1937, 96).
Fig. Toată țara. Grijă, suferință morală:
ascultă păsurile mele!păs (Dicționaru limbii românești, 1939)2) păs orĭ
pes (ca
apes),
a-țĭ păsa v. intr. (lat.
pensare, a cîntări, a aprecia, d.
péndere, pensum, a cîntări, a plăti, din răd.
pend, pond [de unde și
apes [!], pansez, pensiune, ponderabil; dispensez, speze]; it.
pesare, a cîntări, și
pensare, a cugeta; pv.
pezar; fr.
peser, a cîntări, și
penser, a cugeta; sp. pg.
pesar și
pensar). Ob. numaĭ la pers. III sg.
îmĭ pasă, îmĭ păsa, mĭ-a păsat, îmĭ păsase, îmĭ va păsa saŭ
a să-mĭ pese, mĭ-ar păsa, a-țĭ păsa. Vechĭ. (Ps. S.).
Pasă, apeasă [!].
Azĭ. A-țĭ păsa de, a avea grijă, a te incomoda ceva, a te teme:
nu-mĭ pasă de nimica, nu-mĭ pasă că vine dușmanu. – Part. și
păsut (după
durut).
păs (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)păs (
pop.)
s. n.,
pl. pắsuripăs (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)păs n. greutate ce apasă inima, necaz însoțit de neliniște:
fiecare își știe păsul său. [Lat. PENSUM, greutate, lucru greu (ce apasă asupră-ne), luat la figurat (v.
apăsà)].păs (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PĂS, păsuri, s. n. (
Pop.) Supărare, necaz; suferință, durere; împrejurare dificilă, impas. ◊
Loc. adv. Fără păs = nepăsător; indiferent. —
Lat. pensum.