pîrîu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pîrîu (-îuri), s. n. – Mică apă curgătoare. –
Var. Mold. pîrău, -aie, Bucov. părău,, -aie, -ăie, Munt.,
pl. pîrîe. Megl. păroi. Sl. (
bg.)
poroj „torent” (Miklosich,
Fremdw., 119; Tiktin),
cf. puroi, alb. përrua. Limba literară a asimilat rezultatul normal, *
păroi (ca în
megl.), cu
rîu, de unde și
pl. artificial
pîrîuri; limba populară ignoră aceste forme și lexicografi ca Densusianu,
GS, VI, 364, Candrea și Scriban le consideră incorecte.
Sing. pîrău, în loc de *
păroi, provine din
pl. pîraie, ca în paralelismul
bulfeie-
bulfeu. E adevărat că istoria cuvîntului
bg. nu este clară; poate-i vorba de un cuvînt din aceeiași familie cu
roi, noroi, și identic cu
puroi. După o părere foarte răspîndită, cuvîntul este de origine
alb. (Cihac, II, 719; Meyer 335; Philippide, II, 729; Skok,
Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 327; Jokl,
IF, XLIX (1931), 282-6; Rosetti, II, 120; E. Petrovici,
Dacor., VII, 347), părere greu de admis pentru noi pe baza unei simple asemănări. Alți cercetători se gîndesc la o sursă autohtonă (Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Lahovary 340); la un tracic *
parau(t), de unde ar proveni și numele de
Prut (Pascu,
Arhiva, 1921, 133; Pascu,
Arch. Rom., VII, 567); la un
gr. *παρροή în loc de παραρροή (Diculescu,
Elemente, 491); la un
lat. aquae rivus (Philippide, Principii, 40) ipoteză evident neinteresantă. Toate aceste intenții de explicare par să păcătuiască prin faptul că se bazează pe un sens de „apă curgătoare” care trebuie să fie secundar; sensul primitiv trebuie să fi fost cel de „șuvoi”,
cf. pîraie de lacrimi, ca în
sb. roniti suze „a vărsa lacrimi”, față de
poron „loc unde un rîu se pierde în pămînt”.
pîrîŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pîrî́ŭ, V.
pîrău.