pândar - explicat in DEX

pândar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
PÂNDÁR, pândari, s. m. Persoană care păzește o pădure, o vie, o holdă etc.; paznic, jitar. ♦ (Mil.; pop.) Strajă, santinelă. ♦ Militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spațiului aerian. – Din sl. pondarĩ.

pândar (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
pândár, pândári, s.m. (pop.) 1. paznic al terenurilor cultivate ale statului; pândaș, jitar, meregiu, pârgar. 2. paznic de pădure; pădurar. 3. santinelă, strajă. 4. (înv.) spion.

pândar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
pândár s. m., pl. pândári

pândar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
pândar m. 1. cel ce pândește; 2. paznic de pădure; 3. fig. santinelă: stau pândar aice cu pieptul meu ’n poartă AL. [Slav. PÕDARĬ, păzitor].

pândar (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
PÂNDÁR, pândari, s. m. Persoană care păzește o pădure, o vie, o holdă etc.; paznic, jitar. ♦ (Mil.; pop.) Strajă, santinelă. ♦ Militar din artileria antiaeriană, însărcinat cu supravegherea spațiului aerian. — Din sl. pondarĭ.