pacoste (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÁCOSTE, pacoste, s. f. 1. Ceea ce provoacă cuiva mari neplăceri, necazuri, suferințe; situație în care se află cel asupra căruia s-a abătut o asemenea năpastă.
2. Ființă care provoacă cuiva neplăceri, necazuri, suferințe. – Din
sl. pakostĩ.pacoste (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pácoste (pácoste), s. f. – Calamitate, nenorocire, supărare, pagubă.
Sl. pakosti (Miklosich,
Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 237). –
Der. pacostnic, adj. (vătămător, dăunător), din
sl. pakostiniku, înv.pacoste (Dicționaru limbii românești, 1939)pácoste f. (vsl.
pakostĭ, pacoste, d.
paky, ĭar, din noŭ,
opaky, înapoĭ, contrar. V.
ipac, opăcesc). Nenorocire, calamitate:
Jidaniĭ îs o pacoste pe țară! V.
prăpădenie.pacoste (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pácoste s. f.,
g.-d. art. pácostei; pl. pácostepacoste (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PÁCOSTE, pacoste, s. f. 1. Ceea ce provoacă cuiva mari neplăceri, necazuri, suferințe; situație în care se află cel asupra căruia s-a abătut o asemenea năpastă.
2. Ființă care provoacă cuiva neplăceri, necazuri, suferințe. — Din
sl. pakosti.pàcoste (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pàcoste f. belea, nevoie;
să nu mai dăm peste vr´o pacoste CR. [Slav. PAKOSTĬ, supărare, pagubă].