omogen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OMOGÉN, -Ă, omogeni, -e, adj. 1. Care are o alcătuire sau o structură unitară, care prezintă omogenitate; nediferențiat.
2. (
Mat.; despre funcții cu mai multe variabile) A cărei valoare rămâne proporțională pentru variabile proporționale. – Din
fr. homogène, germ. homogen.omogen (Dicționar de neologisme, 1986)OMOGÉN, -Ă adj. 1. Care prezintă omogenitate; de același fel, de aceeași substanță, de aceeași natură. ♦ Ale cărui părți se unesc sau au o structură unitară.
2. (
Mat.; despre funcții cu mai multe variabile) Ale cărei valori rămân proporționale pentru variabile proporționale. [Var.
homogen, -ă adj. / < fr.
homogène, cf. gr.
homos – asemănător,
genos – gen].
omogen (Marele dicționar de neologisme, 2000)OMOGÉN, -Ă adj. 1. cu o structură unitară; de aceeași natură; nediferențiat. 2. (mat.; despre funcții cu mai multe variabile) ale cărei valori rămân proporționale pentru variabile proporționale. (< fr.
homogène)
omogen (Dicționaru limbii românești, 1939)*omogén, -ă adj. (vgr.
῾omogenés d.
῾omós, acelașĭ, asemenea, și
génos, gen. V.
etero-gen). Care e de aceĭașĭ natură în toate părțile:
o pastă omogenă, lucrurĭ omogene. Pin [!] ext. Ale căruĭ părțĭ îs strîns legate între ele:
societate omogenă.omogen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)omogén adj. m.,
pl. omogéni; f. omogénă, pl. omogéneomogen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)omogen a.
1. care e de aceeaș natură;
2. care e format din părți asemenea:
un tot omogen.