omofonie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OMOFONÍE, omofonii, s. f. 1. Însușirea de a fi omofon.
2. Factură a unei piese muzicale caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formează acompaniamentul). – Din
fr. homophonie.omofonie (Dicționar de neologisme, 1986)OMOFONÍE s.f. 1. Caracterul a ceea ce este omofon.
2. (op.
polifonie) Stil muzical caracterizat prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte. [Gen.
-iei, var.
homofonie s.f. / < fr.
homophonie, cf. gr.
homos – la fel,
phone – voce].
omofonie (Marele dicționar de neologisme, 2000)OMOFONÍE s. f. 1. însușirea de a fi omofon. 2. tehnică de compoziție în care o voce predomină, iar celelalte o acompaniază. 3. ansamblu de halucinații în care una dintre voci ocupă o poziție dominantă. (< fr.
homophonie)
omofonie (Dicționaru limbii românești, 1939)*omofoníe f. (vgr.
῾omophonia. V.
sinfonie [!]).
Gram. Calitatea de a fi omofon.
omofonie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)omofoníe s. f.,
art. omofonía, g.-d. art. omofoníei; pl. omofoníi, art. omofoníile