ofițer (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OFIȚÉR, ofițeri, s. m. I. 1. Nume generic pentru gradele militare de la sublocotenent până la general; persoană care poartă unul dintre aceste grade.
2. Titlu dat unor funcționari cu atribuții sau cu însărcinări speciale; persoană având acest titlu. ◊
Ofițer al stării civile = persoană însărcinată cu încheierea actelor de stare civilă și cu oficierea căsătoriei civile.
3. (Ieșit din uz) Grad (mai mare decât cel de cavaler) conferit prin anumite decorații; persoană care a primit acest grad.
II. (
Pop.) Varietate de crap lung și subțire, cu capul mare și osos, cu carnea tare și puțin gustoasă, care trăiește în bălțile din Delta Dunării
(Cyprinus carpio oblongus). – Din
pol. oficer, rus. ofițer, fr. officier.ofițer (Marele dicționar de neologisme, 2000)OFIȚER s. m. grad militar de la sublocotenent până la general. (< pol.
oficer, rus.
ofițer, fr.
officier, germ.
Offizier)
ofițer (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ofițér (ofițéri), s. m. – Militar cu grad superior.
Fr. officier, prin intermediul
germ. Offizier și probabil al
rus. oficer (Sanzewitsch 206; Tiktin). Apare pentru prima dată la Axinte Uricariul (înainte de 1766). –
Der. ofițeresc, adj. (de ofițer);
ofițerește, adv. (ca ofițerii);
ofițerime, s. f. (corp ofițeresc);
subofițer, s. m. grad superior sergentului și inferior sublocotenentului).
Cf. oficiu.ofițer (Dicționar de argou al limbii române, 2007)ofițer, ofițeri s. m. (pub.) funcționar.
ofițer (Dicționaru limbii românești, 1939)*ofițér m. (rus.
oficer, germ.
offizier, d. fr.
officier, care e mlat.
officiarius, d. lat.
officium, funcțiune). Militar de un grad superior subofițeruluĭ:
ofițeriĭ armateĭ se împart în: 1.
inferiorĭ (sublocotenențĭ, locotenențĭ și căpitanĭ), 2.
superiorĭ (maĭorĭ, locotenențĭ-colonelĭ și colonelĭ) și 3.
generalĭ (generalĭ de brigadă, divizie, corp de armată, generalisim). Comandant de gardiștĭ:
ofițer de poliție. Titlu de demnitarĭ, de posesorĭ aĭ unuĭ grad al uneĭ decorațiunĭ saŭ ordin:
ofițer al Steleĭ Româniiĭ. Ofițer de justiție, magistrat.
ofițer (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ofițér s. m.,
pl. ofițériofițer (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ofițer m.
1. militar care are o comandă:
ofițeri superiori: maior, locotenent-colonel, colonel și general;
2. titlu de demnitari:
ofițer al Coroanei României, al Stelei României; 3. varietate de crap, lung și subțire. [Rus. OFIȚERŬ = germ. OFFIZIER].