odor (Dicționaru limbii românești, 1939)odór n., pl.
oare (sîrb.
odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl.
o-drati, a zmulge, a lua,
drati, a despica, a sfîșia, ca și it.
roba, fr.
robe, veșmînt, d. vgerm.
roub, ngerm.
raub, jaf, pradă. V.
dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca:
crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.).
Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită:
un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.):
ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și
hodór. V.
podoabă, sculă.