odor - explicat in DEX

odor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ODÓR¹, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaier. (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. – Din scr. odor „pradă”.

odor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ODÓR², odoruri, s. n. (Înv.) Miros, mireasmă, parfum. [Var.: odoáre s. f.] – Din lat. odor, it. odore, fr. odeur.

odor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
odór (odoáre), s. n. – 1. Giuvaer, bijuterie, podoabă. – 2. Podoabe liturgice, argint lucrat. – 3. Comoară, dragoste (termen de alinare). Sb., cr. odora „pradă” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 225).

odor (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
odór (persoană iubită) s. m., pl. odori

odor (Dicționaru limbii românești, 1939)
odór n., pl. oare (sîrb. odora, pradă, veșminte, armătură, d. vsl. o-drati, a zmulge, a lua, drati, a despica, a sfîșia, ca și it. roba, fr. robe, veșmînt, d. vgerm. roub, ngerm. raub, jaf, pradă. V. dîră). Lucru prețios, maĭ ales vorbind de cele ce servesc la oficiu bisericesc (ca: crucĭ, potire, cădelnițe ș. a.). Fig. Ființă foarte prețioasă și iubită: un odor de nevastă, de copil. Copil (des iron.): ĭacată ce pozne face odoru tăŭ! – Și hodór. V. podoabă, sculă.

odor (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
odór, odoare, odoară, s.n. – 1. Lucru de preț: „Șepte cară de odoară” (Bârlea 1924: 35). 2. Zestrea fetelor, compusă, de obicei, din haine și pânzături (odoarele se țin pă rudă): „Care horilcă nu bea / Multe bunuri poate-avea / Și odoară multe-aș fa” (Papahagi 1925: 194). 3. Curte, ocol, ogradă, cu sensul de iosag, acaret (Antologie 1980; Memoria 2001). 4. Copil („neprețuit ca o comoară”): „Mama îngrijorată de viața odorului său...” (A. Radu: cf. Memoria 2004-bis: 1241). – Din srb. odor „pradă de război„.

odor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
odór¹ (obiect de preț) s. n., pl. odoáre

odor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
odór² (miros) (înv.) s. n., pl. odóruri

odor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
odor n. 1. veșminte ornate și celelalte obiecte sacre: odoare sfinte bisericești; 2. fig. lucru scump, sculă: să-i dee împărăția întreagă pentru asemenea odoare CR. flori, odoare a primăverii AL.; 3. giuvaer: acum pricep ce odor de femeie am dobândit ISP.; 4. ființă iubită: o vin, odorul meu nespus ! EM.; 5. copil: tot omul și-a sărutat odoru AL. [Serb. ODORA, veșminte, armură].

odor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ODÓR¹, (1) odoare, s. n. 1. Obiect lucrat dintr-un metal prețios (împodobit cu pietre scumpe); obiect de (mare) preț; giuvaer. ♦ (La pl.) Veșminte scumpe și alte obiecte prețioase folosite la serviciile religioase. 2. Fig. Ființă iubită, prețuită; spec. copil. — Din sb. odor „pradă”.