ocupațiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OCUPAȚIÚNE s. f. v. ocupație.ocupațiune (Dicționar de neologisme, 1986)OCUPAȚIÚNE s.f. v.
ocupație.
ocupațiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*ocupațiúne f. (lat.
occupátio, -ónis). Lucru, muncă, treabă, îndeletnicire:
a avea multe ocupațiunĭ, ocupațiunea depărtează plictiseala. Acțiunea de a te face stăpîn pe, de a te stabili în:
ultima ocupațiune rusească în România a durat de la 1828 pînă la 1834. – Și
-áție și
-áre.ocupațiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ocupați(un)e f.
1. îndeletnicire, treabă, lucru cu care se ocupă:
ocupațiune obositoare; 2. acțiunea de a lua militărește în posesiune o țară. Rușii ocupară principatele române în patru rânduri: 1769-1774, 1788-1791, 1806-1812;
ultima ocupațiune rusească dela 1828—1834, când guvernul provizoriu fu încredințat generalului Kisselef, sub a cărui influență s’a redactat Regulamentul organic.
ocupațiune (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)OCUPAȚIÚNE s. f. v. ocupație.