obște (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÓBȘTE, obști, s. f. 1. (
Înv. și
pop.) Colectivitate, comunitate, populație, popor;
p. ext. masă mare de oameni, gloată, mulțime; obștime. ◊
De obște =
a) loc. adj. care privește sau interesează pe toți, care aparține tuturor; comun, general, public;
b) loc. adv. împreună, fără excepție, deopotrivă;
c) loc. adv. în mod obișnuit, de obicei;
d) loc. adv. pretutindeni, peste tot.
2. (
Înv.)
Spec. Comunitate a călugărilor de la o mănăstire;
p. ext. chinovie.
3. (
Înv.) Obștească adunare;
p. ext. adunare, consiliu.
4. Formă de organizare socială specifică orânduirii feudale, care face legătura între aceasta și orânduirile anterioare și care se caracterizează prin munca în comun și prin îmbinarea proprietății private cu cea colectivă. ♦ Asociație, întovărășire. [
Var.:
óbștie s. f.] – Din
sl. obĩštije.obște (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)óbște (óbști), s. f. –
1. Comunitate, colectivitate, public. –
2. Asociație, cooperativă, devălmășie. –
Var. obștie. Sl. obišti „colectivitate” (Miklosich,
Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223),
cf. sl. obištije „comunitate”,
bg.,
sb. obšti. –
Der. obștesc, adj. (comun, public, general);
obștește, adv. (în comun);
obști, vb. (a face public, a divulga);
obștime, s. f. (public);
ob(e)ștnic, adj. (public, general),
înv., din
sl. obeštiniku; obștuitor, s. m. (
înv., participant);
obștire, s. f. (comunitate; dare în vileag),
înv.;
obeștui, vb. (
înv., a trăi în comunitate), din
sl. obištevati; obștui, vb. (a participa),
înv. – Din
rom. pare că provine
mag. hopsa, pl. hopsák, de unde
opșag, s. n. (
Trans., bîrfă),
cf. Drăganu,
Dacor., VI, 300.
Hopșe, s. f. (
Trans., șezătoare pentru a lucra lîna în comun; carne care se mănîncă în comun la țară), pare
der. din același cuvînt
sl. în mod indirect, prin intermediul
sl. hopsába (Drăganu,
Dacor., III, 720); de aici
opsar, s. m. (
Mold., măcelar, casap care vinde carnea tranșată),
cf. Tiktin.
obște (Dicționaru limbii românești, 1939)óbște și derivatele, grafie slavonească îld.
opște, cum pronunță Românu, care nu admite grupa
bș, bs. Dacă scriem
absolut, respectăm grafia latină. Dar chear [!] Romaniĭ pronunțaŭ
apsolutus și scriaŭ
absolutus p. că e un cuv. compus din
ab și
solutus. În colo, scriaŭ
scripsí, scriseĭ, de la
scríbo, scriŭ.
obște (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)óbște (
înv.,
pop.)
s. f.,
g.-d. art. óbștii; pl. obștiobște (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)obște f.
1. mulțime:
toată obștea cuvioasă ascultă cântările OD;
2. popor:
erau necontenite jalobele obștii NEGR.;
înde obște, în genere. [Slav. OBĬȘTIĬE, comunitate].
obște (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÓBȘTE, obști, s. f. 1. (
Înv. și pop.) Colectivitate, comunitate, populație, popor;
p. ext. masă mare de oameni, gloată, mulțime; obștime. ◊
De obște =
a) loc. adj. care privește sau interesează pe toți, care aparține tuturor; comun, general, public;
b) loc. adv. împreună, fără excepție, deopotrivă;
c) loc. adv. în mod obișnuit, de obicei;
d) loc. adv. pretutindeni, peste tot.
2. (
Înv.)
Spec. Comunitate a călugărilor de la o mănăstire;
p. ext. chinovie.
3. (
Înv.) Obștească adunare;
p. ext. adunare, consiliu.
4. Formă de organizare socială specifică orânduirii feudale, care face legătura între aceasta și orânduirile anterioare și care se caracterizează prin munca în comun și prin îmbinarea proprietății private cu cea colectivă. ♦ Asociație, întovărășire. [Var.:
óbștie s. f.] —Din
sl. obĭštije.