oară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OÁRĂ1, ori, s. f. 1. (La
sg.; precedat de un
num. ord. sau un echivalent al lui) Timpul sau momentul în care are loc un fapt.
2. (La
pl.; folosit la formarea numeralului adverbial, adesea cumulând valoarea de numeral multiplicativ)
Va construi un bloc de trei ori mai mare decât cel construit anul trecut. ◊
Loc. adv. De multe ori sau (exclamativ)
de câte ori! = în repetate rânduri, adesea.
De puține ori = rareori.
De câte ori = de fiecare dată. ◊
Loc. conj. Ori de câte ori = în toate rândurile, în toate cazurile când..., de fiecare dată. –
Lat. hora.oară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OÁRĂ2, oare, s. f. (
Reg.) Orătanie. –
Lat. ovaria „ouătoare”.
oară (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OÁRĂ3 s. f. v. oră.oară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)oáră (oáre), s. f. – (
Trans.,
Munt.) Pasăre de curte. –
Var. hoară. Probabil din
lat. *
ōvāria „care dă ouă” (Candrea-Dens., 1295; REW 6128 preferă ipoteza unui
der. rom. de la
ou). E mai puțin probabilă
der. din
lat. *
avula (Giuglea,
Dacor., V, 897;
cf. REW 836a) și încă și mai puțin cea din
lat. ala (Tiktin). Se folosește mai ales la
pl. –
Der. orătanie (
var. orătenie),
s. f. (
Olt.,
Munt., pasăre de curte; stîrpitură).
oară (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)oáră (óri), s. f. –
1. (Înv., rar) Oră, ceas. –
2. Dată. –
Mr.,
megl. oară. Lat. hōra (Densusianu,
Hlr., 223; Pușcariu 1213; Candrea-Dens., 1270; REW 4176),
cf. alb. herë (Philippide, II, 644),
it.,
prov. ora, fr. heure, sp.,
port. hora. Expresia
a-și veni în ori (
Bucov.,
Trans., Banat, a-și veni în fire) pare să aibă la bază același cuvînt. –
Der. ao(a)re(a) (
var. ao(a)ri),
adv. (
înv., o dată; cînd), cu
a- adverbial,
cf. alb. aherë.oară (Dicționaru limbii românești, 1939)1) oáră f., pl.
orĭ (lat.
hôra, d. vgr.
óra, it. pv.
ora, fr.
heure, sp. pg.
hore. V.
oră). Dată (ca termin care formează adverbe de timp și de repetițiune):
întîĭa oară, a doŭa oară, de doŭă orĭ (nu
o dată), de multe orĭ, adese-orĭ, une-orĭ, rare-orĭ, orĭ de cîte orĭ. – În Munt. est
oare: a doŭa oare.oară (Dicționaru limbii românești, 1939)2) oáră (
oa dift.) f., pl.
e (poate d. lat.
ovarius, „păzitor de oŭă, de găinĭ”, considerat și ca adj. „de oŭă”, al căruĭ pl.
ovaria a ajuns să însemne „păsărĭ domestice, găinĭ”).
Vest. Pop. Pasăre domestică, maĭ ales găină:
curtea plină de oare, gîște, rațe. – Și
hoară (vest). Și
oratăniĭ (Olt.) și
(h)orăténiĭ (sud), angăriĭ, galițe. V.
gobaĭe.oară (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)oáră, ori, s.f. –
1. Oră, ceas.
2. Fire; în expresia a-și veni în oară/ori = a-și veni în fire, a-și reveni (după un moment de slăbiciune), a se întrema. Sens atestat în Trans., Banat, Maram. și nordul Mold. – Lat. hora < rom. oară, oră. Expresia a-și veni în ori, pare să aibă la bază același cuvânt (DER).
oară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oáră1 (timp)
s. f.,
pl. orioară (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)oáră2 (orătanie) (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. oárei; pl. oáre