oală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OÁLĂ, oale, s. f. 1. Vas de lut ars, de metal, de porțelan etc., de obicei cu gura largă și cu înălțimea mai mare decât lărgimea, folosit în gospodărie pentru pregătirea, păstrarea etc. bucatelor. ◊
Expr. Cât o oală de praznic = foarte mare.
A prinde (sau
a lua etc.)
pe cineva ca din oală = a prinde pe cineva ușor, fără nicio greutate (sau pe neașteptate).
A se face (sau
a fi)
oale și ulcele (sau
urcioare) = a fi mort de mult.
A pune (toate) în aceeași oală = a amesteca lucruri, probleme diferite, producând confuzii, încurcături.
A plăti oalele sparte = a suferi pentru faptele altuia.
A-i pune (cuiva)
oala = a face (cuiva) farmece, a(-l) fermeca.
Ajunge un ciomag (sau
o măciucă)
la un car de (sau
cu)
oale = nu e necesar un efort mare pentru a distruge ceva; ajunge ce s-a spus sau s-a făcut.
Mustăți pe oală = mustăți cu vârfurile lăsate în jos.
Tuns pe oală = cu părul lung până pe gât și retezat. ◊ Compus:
Oală-minune = vas metalic cu capac etanș prevăzut cu supapă de siguranță, folosit pentru fierberea (rapidă) a alimentelor sub presiunea aburului. ♦ Conținutul vasului descris mai sus. ◊
Expr. A se amesteca (sau
a-și băga nasul) unde nu-i fierbe oala = a interveni fără rost, nechemat într-o discuție, acțiune etc. care nu-l privește. ♦ Vas, ghiveci, glastră de flori. ♦ (Adesea cu determinarea „de noapte”) Vas întrebuințat (noaptea) pentru necesitățile fiziologice; țucal.
2. Vas de construcție specială, asemănător cu oala (
1), folosit în diverse operații tehnice, industriale, de laborator etc.
3. (
Reg.) Țiglă, olan. [
Var.: (
pop.)
ol s. n.] –
Lat. olla.