năvrap (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂVRÁP, năvrapi, s. m. Pedestraș din armata neregulată a Imperiului Otoman;
p. ext. năvălitor, jefuitor. – Din
sl. navrapŭ „jaf”.
năvrap (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)năvráp (năvrápi), s. m. – Jefuitor, prădător.
Sl. navrapŭ „pătrundere, incursiune” (Tiktin),
cf. rus. navoropŭ. –
Der. năvrăpi, vb. (a jefui; a se repezi, a se năpusti);
năvrăpitură, s. f. (incursiune). Toate sînt cuvinte
înv. (
sec. XVII).
năvrap (Dicționaru limbii românești, 1939)năvráp m. (vsl.
navrapŭ, v. rus.
[na-]voropŭ, atac tîlhăresc).
Sec. 17-18. Jăfuitor.
năvrap (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)năvráp (nă-vrap) s. m.,
pl. năvrápi