năuc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂÚC, -Ă, năuci, -ce, adj. (Adesea substantivat)
1. Amețit, buimăcit (din cauza unei emoții puternice, a unei dureri, a unui zgomot etc.); dezorientat, zăpăcit, buimac, uluit, năucit.
2. (
Înv. și
pop.) Nătâng (
1), prost, nepriceput. – Din
sl. neukŭ.năuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)năúc (năúcă), adj. – Zăpăcit, bezmetic, greu de cap.
Sl. neukŭ „neștiutor”, din
učiti „a învăța” (Cihac, II, 214; Tiktin; Conev 99),
cf. sb.,
cr.,
slov.
neuk, pol. nieuk și
ucenic. –
Der. năuci, vb. (a zăpăci; a înnebuni) din
năuc, dar poate cu o interpretare glumeață a
sl. naučiti „a învăța, a studia”;
năuceală, s. f. (zăpăceală);
năucie, s. f. (zăpăceală);
năucește, adv. (prostește).
năuc (Dicționaru limbii românești, 1939)năúc, -ă adj. (vsl.
ne-ukŭ, neînvățat, ignorant, d.
učitĭ, a învăța, a instrui. V.
ucenic). Zăpăcit, cam nebun. V.
rătutit.năuc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)năúc adj. m.,
pl. năúci; f. năúcă, pl. năúcenăuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)năuc a. și m. stupid. [Slav. NĬEUKŬ, ignorant].