nărui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂRUÍ, nắrui, vb. IV.
Refl. și
tranz. A (se) dărâma, a (se) surpa, a (se) prăbuși;
spec. a (se) ruina. ♦
Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului;
p. ext. a muri (prăbușindu-se). –
Et. nec.nărui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)năruí (-uésc, năruít), vb. –
1. A cădea, a se prăbuși. –
2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de
noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”,
cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”.
Cf. și fraze ca
au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau
năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul
ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”).
Der. din
sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din
sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din
lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. –
Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid);
năruitură, s. f. (ruină).
nărui (Dicționaru limbii românești, 1939)nắrui și
-ĭesc v. tr. (vsl.
nyrati, a se scufunda. V.
norcă). Surp, prăbușesc. Mă surp:
zidurile malurile s’aŭ năruit din pricina apeĭ. – Și
înăruĭesc (Șez 30, 199).
nărui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)năruí (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. nắrui, 3
nắruie, imperf. 3
sg. năruiá; conj. prez. 1 și 2
sg. să nắrui, 3
să nắruienăruì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)năruì v. Mold. a (se) surpa:
pe pământ lor li se pare, că se nărue tot cerul EM. [Origină necunoscută].