năluci (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂLUCÍ, nălucesc, vb. IV.
1. Refl. A i se părea cuiva că vede, că aude ceva; a i se năzări;
p. ext. a-și închipui, a-și imagina.
2. Intranz. A se înfățișa, a apărea, a se ivi, vag sau fugitiv, vederii. ♦ A apărea în gând, a-i trece prin minte.
3. Tranz. (Rar) A uimi, a fermeca, a încânta (prin frumusețe, strălucire etc.). –
Cf. luci.năluci (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nălucí (nălucésc, nălucít), vb. –
1. A-și închipui, a-și reprezenta. –
2. A-și imagina, a visa, a avea o viziune.
Sl. nalučiti „a afla” (Miklosich,
Lexicon, 406; Cihac, II, 209; Conev 96, 106),
cf. bg. nalučam „a ghici”. Se folosește cu
pron. în dativ și mai des în forma reflexivă. –
Der. nălucă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare; închipuire, vis);
nălucitură, s. f. (viziune);
nălucitor, adj. (fantastic);
nălucos, adj. (rar, sperios, fricos).
năluci (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nălucí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. nălucéște, imperf. 3
sg. năluceá; conj. prez. 3
să năluceáscănălucì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nălucì v.
1. a-i părea că vede, a-și închipui fără temeiu:
i se nălucește o spaimă; 2. a prinde frică, vorbind de caii cu nărav. [Slav. NALUČITI, a afla].