năhut (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂHÚT s. m. v. năut.năhut (Dicționaru limbii românești, 1939)năhút și
năút m. ca plantă și n., pl.
urĭ, ca marfă (din maĭ vechĭu
nohut, turc. [d. ar.]
nuhud, pop.
nohud).
Munt. Dun. de Jos. Un fel de mazăre ale căreĭ boabe se mănîncă prăjite (ca și floricelele, mezelicu) și une-orĭ se amestecă cu stafide (
cicer arietinum):
mîncînd năut prăjit (VR. 1925, 11-12, 313). – Mold.
nóhot.