notar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOTÁR, notari, s. m. 1. Funcționar public învestit cu atribuția de a autentifica acte juridice, de a legaliza semnături, de a elibera copii legalizate, certificate etc.
2. (În vechea organizare administrativă a României) Reprezentant al puterii centrale în comune, exercitând de obicei atribuții de șef al poliției și de secretar comunal. – Din
fr. notaire, lat. notarius, germ. Notar.notar (Dicționar de neologisme, 1986)NOTÁR s.m. 1. Funcționar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice.
2. (
În trecut) Secretar al primăriei în comunele rurale. [< germ.
Notar, cf. fr.
notaire].
notar (Marele dicționar de neologisme, 2000)NOTÁR s. m. 1. (ant.; la romani) secretar; funcționar imperial care redacta actele juridice. 2. ecleziast sau laic atașat cancelariilor episcopale sau congregațiilor romane. 3. funcționar public învestit cu puterea de a autentifica acte juridice. 4. secretar al primăriei în comunele rurale. (< fr.
notaire, lat.
notarius, germ.
Notar)
notar (Dicționaru limbii românești, 1939)* notár m. (lat.
notarius, care ĭa note, secretar). Funcționar public care primește și redactează contractele, testamentele și alte acte pe care le autentifică.
Notar rural, secretar comunal rural.
notar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)notár s. m.,
pl. notárinotar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)notar m. funcționar public care primește și redactează acte de vânzare, contracte, testamente, etc.