nor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOR, nori, s. m. 1. (Mai ales la
pl.) Masă (delimitată) de vapori sau de picături de apă, de cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă. ♦
Loc. adj. și adv. Până la (sau
în)
nori = (care se înalță) foarte sus. ♦
Loc. vb. A fi nor = a fi înnorat. ♦
Expr. Trăiește sau
e (cu capul) în nori sau
parc-ar fi căzut din nori, se spune despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. ♦
Nor arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică cu temperatură ridicată care este expulzată în atmosferă în timpul erupției unui vulcan.
Nor de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii.
Norii lui Magellan = numele a două sisteme stelare aflate în afara galaxiei noastre.
2. Masă densă și mobilă de praf, de fum etc.
3. Fig. Mulțime compactă (și mobilă) de ființe (care întunecă zarea). [
Var.: (
reg.)
nóur, núor, s. m.] –
Lat. nubilum.nor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nor (nóri), s. m. – Masă de vapori, de picături de lichid, de fum etc. aflate în suspensie în atmosferă. –
Var. (
Mold.)
nour, (
Olt.)
noor, (Banat)
nuor, nuvăr, (
înv.)
nuar. –
Mr. nior, năur, megl. nor, istr. n(u)or. Lat. nūbĭlus (Pușcariu 1189; Candrea-Dens., 1240; REW 5975),
cf. it. nuvolo, prov. nivol, cat. nuvol, sp. (nube), astur. nublo. Baza *
nibulum (Pascu,
Beiträge, 18) nu pare necesară. Conservarea lui
ou, oo în
var. se datorează, poate, prezenței lui
r (Graur,
BL, III, 53). –
Der. no(u)ros, adj. (înnorat);
(î)no(u)ra, vb. (a se acoperi cu nori);
nourată, s. f. (oaie cu lînă gri).
nor (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)NOR (
lat. nubilum)
s. m. 1. (
METEOR.) Masă de vapori, picături de apă sau cristale de gheață, aflate în suspensie în atmosferă. Se formează mai ales în troposferă. Se disting:
n. superiori, formați la înălțimi de peste 6.000 m (
cirrus, cirrostratus, cirrocumulus), constituiți din cristale de gheață;
n. mijlocii, la înălțimi de 2.000-6.000 m (
altostrus, altocumulus), alcătuiți din picături și cristale mici de gheață;
n. inferiori, la 2.000 m înălțime (
cumulus, cumulonimbus), constituiți preponderent din picături. ◊
N. arzător = masă de gaze și de cenușă vulcanică supraîncălzită (
c. 700ºC), expulzată în atmosferă în timpul unei erupții vulcanice; apariția ei provoacă puternice descărcări electrice. ◊ (
ASTR.)
N. de stele = grupare de stele, cu limite neregulate, mai mică decât o galaxie. ◊ (
FIZ.)
N. electronic = zonă de distribuție probabilistică a electronului în anumite domenii ale spațiului înconjurător nucleului atomic.
2. Masă densă (și mobilă) de praf, de fum etc.
nor (Dicționaru limbii românești, 1939)nor (vest) și
nour (est) m. (lat.
núbilum [rudă cu
nébula, negură], de unde s’a făcut ◊
nuer, vrom. Banat. Oaș
núăr, núor, nóor, apoĭ
nóur și
nor; it.
nuvolo, pv.
nivol, cat.
nuvol; sp.
nube și pg.
nuvem, d. lat.
nubes, nor. În Ban. și
núŭăr, núhăr, nuvăr ca
mădúŭă, mădúhă, mădúvă. Cp. și cu
bour). Grămadă de negură care plutește în aer și, de multe orĭ, produce ploaĭe. Ceĭa ce seamănă a nor:
un nour de fum, de colb. Fig. Turburare, întrisitare care se observă pe față:
un nour de tristeță se răspîndi pe fața luĭ. Ceĭa ce turbură seninătatea:
fericire fără nourĭ.nor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nor s. m.,
pl. norinor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nor m.
1. massă de aburi suspendați în atmosferă:
cerul e plin de nori; 2. ceeace seamănă unui nor:
nori de fum, de praf; 3. fig. întuneric, întristare:
un nor îi acoperì fața. [Vechiu-rom.
nuăr, Mold.
nour = lat. NUBILUM].