noapte (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOÁPTE, nopți, s. f.,
adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊
Loc. adj. De noapte =
a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții;
b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊
Loc. adv. Azi- (sau
astă-) noapte = noaptea trecută.
La noapte = în timpul nopții următoare.
Peste (sau
pe) noapte = în timpul nopții.
Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu.
Zi(ua) și noapte(a) sau
zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu.
Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori.
De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊
Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare.
2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime.
În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊
Expr. Prost ca noaptea = foarte prost.
3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare.
II. Adv. (în forma
noaptea sau
nopțile) În (tot) timpul nopții (
I 1); în fiecare noapte. –
Lat. nox, noctis.noapte (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)noápte (nópți), s. f. – Opusul zilei. –
Mr. noapte, megl. noapti, istr. nopte. Lat. noctem (Pușcariu 1185; Candrea-Dens., 1233; REW 5973),
cf. it. notte, prov. neuit, fr. nuit, sp. noche, port. noite. –
Der. (î)nopta, vb. (a cădea noaptea, a petrece noaptea);
(î)noptat, s. n. (înserare, cădere a nopții);
noptatic (
var. noptatec),
adj. (nocturn, sumbru, obscur), cuvînt literar, fără circulație populară);
nopticoasă, s. f. (varietate de violete, Hesperis matronalis);
noptiță, s. f. (barba-împăratului, Mirabilis jalapa);
noptos, adj. (nocturn, sumbru);
nopturn, adj. (nocturn), creație artificială a lui Odobescu. –
Der. neol. nocturn, adj., din
fr. nocturne; noctambul, s. m., din
fr. noctambule; noctambulism, s. n., din
fr. noctambulisme; noptieră, s. f. (măsuță de noapte), cu
suf. fr. -
ière, ca
pudrieră.noapte (Dicționaru limbii românești, 1939)noápte f., pl.
nopțĭ (lat.
nox, nǒctis, vgr.
nyx, nyktós, scr.
nakti-s, germ.
nacht, engl.
night, vsl.
noštĭ; it.
notte, pv.
nueit, fr.
nuit, sp.
noche, pg.
noite). Timpu dintre apusu și răsăritul soareluĭ, timpu cît e întuneric din cauză că soarele e supt orizont:
în regiunile polare noaptea durează mai multe lunĭ. Fig. Întuneric, ignoranță:
noaptea din capu luĭ. Noaptea (saŭ
negura)
timpurilor, timpurile cel maĭ depărtate ale istoriiĭ.
Noapte albă, noapte în care nu dormĭ.
Noapte mare, noapte în care aĭ serviciŭ care cuprinde și cîteva ore din zi.
A face noaptea zi, a petrece, a nu dormi noaptea.
Noaptea eternă, noaptea mormîntuluĭ, moartea.
Focurile nopțiĭ, luna și stelele.
Zi și noapte, a veghea zi și noapte.
De cu noapte, din timpu nopțiĭ:
a te scula de cu noapte. A te scula cu noaptea'n cap (Iron.), a te scula prea de dimineață, prea de cu noapte, în ainte de răsăritu soareluĭ.
Peste noapte, în timpu nopțiĭ.
Astă-noapte, noaptea precedentă.
La noapte, noaptea care vine.
Nopate bună! formulă de salutare la despărțire noaptea în ainte de culcare (adică: „îți doresc să petrecĭ o noapte bună”).
noapte (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)noápte s. f.,
g.-d. art. nópții; pl. nopținoapte (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)noapte f.
1. timpul ce trece dela un apus de soare până la un răsărit imediat;
2. fig. întuneric:
revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi EM.;
3. întunecime morală, neputință de a vedea sau afla;
noaptea timpurilor, epoca cea mai depărtată dela care n´a rămas nicio tradițiune. [Lat. NOCTEM].