noțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOȚIÚNE, noțiuni, s. f. 1. Formă logică fundamentală a gândirii omenești, care reflectă caracterele generale, esențiale și necesare ale unei clase de obiecte; concept.
2. Cunoștință generală despre valoarea, sensul, însemnătatea unui lucru; idee, concepție despre ceva.
3. (La
pl.) Cunoștințe, principii generale de bază într-un anumit domeniu. [
Pr.:
-ți-u-] – Din
fr. notion, lat. notio, -onis.noțiune (Dicționar de neologisme, 1986)NOȚIÚNE s.f. 1. Formă de reflectare a lumii în gândirea omenească, cu ajutorul căreia sunt fixate caracterele generale, esențiale și necesare ale unei clase de obiecte (obținute prin generalizare și abstractizare); concept.
2. Cunoștință, idee cu caracter general asupra unui lucru.
3. (
La pl.) Cunoștințe, principii fundamentale; elementele de bază ale unei discipline, ale unui domeniu etc. [Pron.
-ți-u-. / cf. fr.
notion, lat.
notio <
noscere – a cunoaște].
noțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)NOȚIÚNE s. f. 1. formă a cunoașterii raționale care denumește o clasă de obiecte cu însușiri esențiale comune. 2. cunoștință, idee cu caracter general asupra unui lucru. 3. (pl.) cunoștințe, principii fundamentale ale unei discipline, ale unui domeniu etc. (< fr.
notion, lat.
notio)
noțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)* noțiúne f. (lat.
nótio, -ónis, d.
notum, nóscere, a cunoaște). Cunoșțință, ideĭe:
conștiința îi dă direct omuluĭ noțiunea bineluĭ și răuluĭ. Pl. Cunoștințe elementare:
noțiunĭ de medicină.noțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)noțiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. noțiúnii; pl. noțiúninoțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)noțiune f.
1. cunoștință dobândită despre un lucru:
noțiunea binelui; 2. pl. titlu de cărți elementare și didactice:
noțiuni de chimie; 3. idee despre ceva.