niobiŭ - explicat in DEX

niobiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
NIÓBIU s. n. Element chimic, metal rar alb-cenușiu, dur, lucios, foarte rezistent la aer și la acțiunea agenților chimici. [Pr.: ni-o-] – Din fr. niobium, germ. Niobium.

niobiu (Dicționar de neologisme, 1986)
NIÓBIU s.n. Metal rar, dur și maleabil, de culoare cenușie; columbiu. [Pron. ni-o-biu. / < fr. niobium, germ. Niobium, cf. Niobe – personaj legendar].

niobiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
NIÓBIU s. n. metal rar, dur și maleabil, alb-cenușiu, lucios, foarte rezistent; columbiu. (< fr. niobium)

niobiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
NIÓBIU (‹ fr. {i}; {s} n. pr. gr. Niobe) s. n. Element chimic (Nb; nr. at. 41, m. at. 92,906, p. t. 2.470ºC, p. f. 3.300ºC, gr. sp. 8,6), metal rar, cenușiu-alb, lucios, foarte rezistent la aer și la acțiunea agenților chimici. Formează combinații în stările de valență 3, 4 și 5. În natură de se găsește asociat tantalului în diferite minerale (piroclit, loparit ș.a.). Se utilizează la fabricarea oțelurilor speciale, inoxidabile și anticorosive. A fost descoperit (1801) de britanicul C. Hatchett și redescoperit (1844) de chimistul german H. Rose. Din 1950, poartă numele actual. Sin. (înv.) columbiu.

niobiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
nióbiu [biu pron. biu] (ni-o-) s. n., art. nióbiul; simb. Nb

niobiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
* nióbiŭ n. (d. numele zeițeĭ Niobe). Chim. Un metal monovalent.